Soțul meu le-a dat socrilor cheia de la noi, deși îi spusesem că nu mai pot să-i găzduiesc de Crăciun. În dimineața de Ajun, i-am cerut cheia înapoi
Am auzit cheia în yală la opt fără un sfert, în dimineața de Ajun. Eram în pijama și răzuiam cu unghia niște lapte uscat de pe masă. Când s-a deschis ușa, soacra mea a ridicat o tavă acoperită cu folie.
— Am venit mai devreme, să nu te prindem cu toate nefăcute.
În spatele ei, nea Ilie ținea geanta mare, aia pe care o luau când rămâneau la noi mai multe nopți.
— Radu, am strigat. De unde au ai tăi cheia?
Soțul meu a ieșit din dormitor în șosete, cu urma pernei pe obraz. S-a uitat mai întâi la maică-sa, apoi la mine.
— Le-am dat eu o copie. Hai să nu facem asta pe scară.
Numai că nu eram pe scară. Doamna Mariana își pusese deja tava pe pantofar și îi spunea lui Matei, care ieșise să vadă cine a venit, să-i aducă papucii ei de sub cuier.
Cu zece zile înainte, îl așteptasem pe Radu să termine de spălat mașina ca să-i spun că anul ăsta nu-i primesc pe ai lui de sărbători. Repetasem în gând propoziția toată dimineața. Când am zis-o, m-a întrebat dacă ne mai ajung banii de carne.
Ne ajungeau greu, ce-i drept. Luasem frigiderul în rate și plătisem două plombe pentru Ana chiar înainte de salariu. Dar eu încercam să-i povestesc altceva. În marțea aia ajunsesem în parcarea magazinului unde lucram și nu fusesem în stare să cobor din mașină. Mă sunase colega mea, Lenuța, să mă întrebe dacă aduc eu cheile de la casă. I-am răspuns că mă doare burta. Mi-era mai ușor să spun asta decât că plângeam și nu știam de ce.
— Nu vreau să cumpărăm mai puțină carne, i-am zis. Vreau să nu vină. Nici la masă, nici să doarmă aici. Putem să-i vedem după sărbători.
— Bine, vorbesc eu cu ei.
Îl crezusem. Îmi luasem chiar o carte de la bibliotecă, cu gândul că poate apuc să citesc și eu într-o dimineață, cât se uită copiii la desene.
Acum, în hol, Radu îmi zicea printre dinți că părinții lui veniseră cu primul autobuz din sat și că n-aveam cum să-i trimit înapoi.
— Tu ce le-ai spus când ai vorbit cu ei?
Și-a tras o șosetă în sus. Avea elasticul lăsat.
— Că ești obosită. Mama a zis că aduce ea sarmale.
— Și după aia?
— Le-am zis să vină. Nu credeam că vorbești serios cu tot Crăciunul.
Asta m-a durut mai tare decât cheia. Mă văzuse în seara când încălzisem laptele pentru Matei de trei ori și tot îl uitasem în cuptorul cu microunde. Mă întrebase unde-i sunt cămășile curate în timp ce eu stăteam pe marginea căzii, cu prosopul ud pe genunchi, pentru că nu mai aveam chef nici să mă șterg pe păr. Și tot crezuse că îmi trece dacă nu răspunde.
— Lasă, că eu am venit să te ajut, a zis soacră-mea. Nici nu trebuie să faci mare lucru. Doar să pui tava la cuptor pe la unsprezece și să scoți fața bună de masă. Unde ai mutat-o?
Mi-a venit să-i spun în ce sertar era. Așa de obișnuită eram să răspund.
— Nu punem masa, doamna Mariana. Și am nevoie de cheie înapoi.
Nea Ilie a lăsat geanta jos. S-a ferit s-o pună peste ghetele copiilor.
— Nouă băiatul ne-a zis să venim, Ioana.
— Știu. Nu pe dumneavoastră sunt supărată că ați venit.
Soacră-mea a căutat cheia prin buzunar. I-au căzut două bomboane pe gresie. Le adusese pentru copii, din alea cu lapte pe care le mânca și Radu când era mic. Mi s-a făcut milă de ea și mi-a fost ciudă că, până și atunci, primul meu gând a fost cum s-o fac să nu se simtă prost.
Radu a ridicat bomboanele. A stat o clipă cu ele în palmă.
— Tată, eu trebuia să vă spun să nu veniți. Vă duc acasă. Știu că ați venit cu autobuzul. Vă duc eu.
— Și ce-i spun soră-mii? a întrebat maică-sa. Că m-am întors cu sarmalele?
Radu a deschis gura, apoi a închis-o. De obicei aici intram eu și ziceam «Hai, lăsați, găsim noi o cale». N-am zis nimic.
— Spune-i că v-am chemat eu fără să mă înțeleg cu Ioana.
Când au plecat, tava a rămas pe pantofar. Nici n-am știut dacă soacră-mea o uitase sau o lăsase pentru noi. Am băgat-o în frigider. Pe urmă am intrat în baie și am plâns până a bătut Ana în ușă să mă întrebe dacă trebuie să-și ceară scuze. Cu o seară înainte îi făcusem observație că lăsase jucării pe jos și îi spusesem că bunica iar o să comenteze.
— Nu, mami. Eu trebuia să nu te mai bat la cap cu ce zice bunica.
Radu s-a întors după prânz. A pus cheia pe masă și mi-a zis că taică-său nu scosese o vorbă până la intrarea în sat. Acolo i-a cerut să oprească să ia pâine, fiindcă îi spusese maică-sii să nu mai cumpere, că oricum plecau.
— M-am simțit ca ultimul om, a zis Radu.
— Și eu m-am simțit așa. Numai că eu eram acasă la mine.
Am vorbit abia după ce au adormit copiii. Am stabilit că vizitele se hotărăsc de amândoi, înainte să le promită vreunul altcuiva. Și că, atunci când îi invită pe ai lui, el se ocupă de cumpărături, de așternuturi și de strânsul mesei. La prima vizită, spre sfârșitul lui ianuarie, Radu m-a întrebat de unde luăm cearșafuri curate. Apoi a zis singur «lasă, mă uit eu» și a deschis dulapul.
Nu mi-a trecut oboseala de Crăciun. După Anul Nou mi-am făcut o programare la medicul de familie, iar Radu a luat copiii de la școală în ziua aia fără să-mi ceară să sun eu înainte. Soacră-mea încă îi telefonează lui când vrea să vină. Diferența e că acum o aud cum îl întreabă: «Ai vorbit și cu Ioana?»
Mă mai gândesc la maică-sa în autobuz, cu tava de sarmale în poală. Pot să-mi pară rău pentru ea și totuși să cred că am făcut bine că n-am pus masa?