La petrecerea de Revelion, soțul meu a strigat din sufragerie să mai aduc un platou. I-am spus să vină să-l facă el și s-a lăsat liniștea la masă

— Ioana, mai fă un platou, că al lui unchiu’ s-a golit! a strigat Radu din sufragerie.

Țineam o tavă fierbinte cu un prosop ud la un colț. M-a fript prin el și am trântit tava pe aragaz. Din sufragerie s-a auzit un râs. Radu tocmai le povestea cum îmi place mie să am casa plină de sărbători.

— Vino și fă-l tu, am zis.

A apărut în ușă cu paharul în mână. Avea cămașa aia albastră pe care i-o călcasem la prânz, între două ture de umplut ouă.

— Ce-ai? Așa tare trebuia să spui?

— Tu de unde mi-ai strigat?

A întins mâna spre o chiftea de pe blat, apoi s-a răzgândit. Dincolo de el, pe hol, o vedeam pe fiica noastră, Mara, cu un scaun pliant în brațe. Îl aducea de la vecina de jos. Era singurul scaun pe care mai încăpea cineva și o trimisesem după el înainte să vină musafirii. Între timp mâncaseră aproape toți. Pe ea nici n-o întrebasem dacă apucase.

Cu două săptămâni înainte îi spusesem lui Radu că anul ăsta vreau măcar una dintre sărbători doar cu el și cu Mara. Lucrez la o farmacie din Ploiești și în decembrie prinsesem două sâmbete la rând. De Crăciun veniseră părinții lui, sora lui cu copiii și ai mei. A doua zi, când m-am aplecat să scot ultima oală din frigider, a trebuit să mă țin de mâner ca să mă ridic.

— De Revelion luăm ceva gata făcut, promisese el. Și chemăm doar câțiva.

Pe 29, Mara a numărat șaptesprezece oameni în grupul de familie. Eu am aflat că vin și cumetrii când m-a sunat Cătălin să întrebe dacă să aducă vin roșu sau alb. Radu le spusese deja că fac eu sarmale. Am zis roșu. Nici acum nu știu de ce mi-a fost mai ușor să răspund la întrebarea aia decât să-i spun omului că eu nu-l invitasem.

În bucătărie, Radu a lăsat paharul pe pervaz.

— Și eu am făcut cumpărăturile, Ioana.

— Da. Și m-ai sunat de șase ori din magazin. Iar când ți-am zis cât costă carnea, ai zis să iau din plic.

Plicul era pentru ghetele Marei. Îi intrase apă prin talpă pe drumul de la școală și, de două ori în săptămâna aia, își pusese șosete de schimb în ghiozdan. Luasem două sute de lei din plic. Radu știa că i-am luat, dar nu mai ținea minte pentru ce strânseserăm banii.

— Îi pun la salariu, a zis el.

— Știu că-i pui. Dar pe treizeci, când am venit de la farmacie și am găsit chiuveta plină și carnea încă în sacoșă, pe cine trebuia să sun?

A deschis gura să răspundă. Atunci a intrat maică-sa, tanti Rodica, cu două farfurii una peste alta.

— Hai, Ioana, lasă acum. O dată pe an se adună și ei toți.

— De două ori, am zis. Ați fost și luni, de Crăciun.

Mi-a părut rău când am văzut cum a pus farfuriile jos, încet, de parcă venise să le înapoieze. Cu ea n-aveam nimic. Ba chiar îmi adusese foi pentru prăjitură. Dar m-a durut că primul ei gând fusese să mă liniștească pe mine, nu să-l întrebe pe fiul ei de ce stătea în ușă cu mâinile goale.

Am luat scaunul de la Mara și l-am desfăcut la capătul mesei.

— Ai mâncat?

— Am luat două chiftele, mi-a zis. Am crezut că farfuria aia de lângă cuptor e pentru tine și n-am vrut s-o iau.

Farfuria era pentru Cătălin, care zisese că ajunge mai târziu. Pentru mine nu pusesem nimic deoparte.

— Mamă, stai tu, a zis Mara.

Am stat amândouă pe scaunul ăla până a mai făcut cineva loc. Radu a venit cu platoul. Pusese pe el și câteva felii de cașcaval cu coaja de ceară încă pe ele. Le-a văzut, s-a întors la bucătărie și le-a curățat. Pentru prima oară în seara aia nu m-a întrebat unde țin cuțitul.

A doua zi, pe la zece, m-am dus să fac cafea și l-am găsit frecând cratița de sarmale. O lăsasem la înmuiat. Încă purta cămașa albastră, acum cu o pată de muștar pe manșetă.

— M-am supărat că m-ai făcut de râs, mi-a zis fără să se întoarcă. Și după aia m-a întrebat Cătălin dacă tu ai apucat să mănânci. N-am știut ce să-i zic.

A lăsat buretele în chiuvetă.

— Îmi pare rău că am chemat lumea după ce mi-ai spus că nu mai poți. Am crezut că te superi puțin și apoi te apuci de treabă. Că așa a fost și anul trecut.

M-a durut mai mult decât dacă ar fi încercat să se scuze. Anul trecut îmi trecuse supărarea abia pe la Bobotează. El ținuse minte doar că făcusem salată de boeuf.

Am adus bonurile și am făcut socoteala. Opt sute șaizeci și ceva de lei, fără vinul primit și fără foile Rodicăi. Radu a zis că la anul putem comanda. I-am spus că și o comandă trebuie aleasă, plătită și ridicată și că eu nu vreau să fiu persoana care se ocupă din oficiu. Nici la o petrecere, nici într-o marți oarecare.

Am stabilit că el preia cumpărăturile din timpul săptămânii, cu tot cu lista, și gătește marțea și joia, când ies târziu. Eu păstrez rufele, iar curățenia de sâmbătă o împărțim. Pentru musafiri, am convenit să nu dăm niciun răspuns înainte să vorbim între noi: câți oameni, cât cheltuim și cine strânge după. Dacă unul nu vrea să găzduiască, ne vedem în altă parte. Și regula e aceeași dacă ne invită cineva pe noi. Nu mai spune niciunul «venim» în numele celuilalt.

Prima încercare n-a venit la sărbătorile următoare. A venit peste două săptămâni, când Rodica a sunat să întrebe dacă poate veni duminică la masă cu sora lui Radu și cu copiii. L-am auzit trăgând aer să răspundă. Eram pe canapea, cu picioarele sub mine.

— Mamă, te sun eu mai încolo. Vorbesc întâi cu Ioana.

Până la urmă i-am chemat la o cafea după prânz. Radu a luat cornuri de la brutărie, iar eu am stat cu Rodica la masă până și-a terminat cafeaua. Nici nu mai știam când stătuserăm ultima dată de vorbă fără să mă ridic din cinci în cinci minute.

Încă mă întreb de ce mi-a fost mai ușor să mă ridic de o sută de ori de la masă decât să spun, măcar o dată, că vreau să stau și eu. Voi ați fi spus-o acolo, de față cu toți, sau ați fi așteptat să plece musafirii?