Ce profesii au tații voștri? Constructor, doctor, profesor? Tatăl meu biologic a fost șofer de camion toată viața. A călătorit, a întâlnit oameni și a observat lumea. Cel puțin, asta speram eu când eram copil. Până la urmă, nu locuiam împreună: tatăl meu ne-a părăsit când aveam șase ani. Mama spunea mereu că urmărea un vis. Nu erau meniți să fie împreună. Curând, în viețile noastre
Am luat decizia dificilă de a-l duce pe tatăl meu la un azil de bătrâni unde putea primi îngrijirea de care avea nevoie. Cu toate acestea, familia mea s-a întors împotriva mea, acuzându-mă că l-am abandonat. Ei cred că contribuie la declinul său și m-au ostracizat pentru alegerea mea. Sunt devastată de judecata lor și de ruptura pe care a cauzat-o.
Mi-am dat seama că nu m-a iubit niciodată suficient pentru a fi tatăl copiilor mei. După ce prietena mea apropiată, sora mea
Soțul ei este un bărbat minunat – muncitor, grijuliu și un tată iubitor. Dar Ana este nefericită și hotărâtă să plece. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu fiica mea.
Înainte să ne cunoaștem, soțul meu a avut o soție și doi copii. Când soția lui a aflat că este însărcinată cu gemeni, lumea ei s-a întors pe dos.
De aproape două săptămâni, nu am avut niciun sprijin sau afecțiune. Soțul meu a plecat să stea cu părinții lui și nici măcar nu a sunat. Am rămas singură cu fiica mea, fără somn și luptându-mă.
Am crezut întotdeauna că am familia perfectă. Am făcut totul pentru soțul meu, pierzându-mă complet în el și în copiii noștri. Nu voi minți, am crezut mereu că
Am 59 de ani, iar fiica mea, Ana, are 32. Locuiam în București, și când Ana avea 3 ani, am divorțat de soțul meu pentru că era alcoolic. A trebuit să mă bazez doar pe mine, trăind din ce câștigam, deoarece fostul meu soț nu m-a ajutat deloc, fiind șomer. Acest lucru a dus la restanțe la chirie. Când Ana avea 12 ani, a trebuit să iau o decizie dificilă.
Fiul ei, Filip, a adus-o la noi, ascunzând adevărul că va rămâne permanent. Pe măsură ce zilele treceau, Violeta realiza tot mai mult că s-ar putea să nu mai plece niciodată.
A apărut din nou în viața mea exact când am împlinit 25 de ani. Ce simt acum? Furie și dezgust! Tatăl meu nu a avut niciun rol în viața mea.
Sunt epuizată de a face totul singură – copiii mei adulți nici măcar nu mă recunosc. I-am avertizat: fie mă ajută, fie voi vinde toate bunurile și voi plăti pentru șederea mea într-un azil de bătrâni. Soțul meu și cu mine ne-am dedicat viața copiilor noștri. Ne-am crescut fiul și fiica, oferindu-le tot ce am putut. Acum, nici măcar nu mă sună.
Înainte să împlinesc 19 ani, trăiam într-un colț uitat și izolat al țării, unde singurul autobuz care circula o dată pe săptămână a fost în cele din urmă anulat. Am învățat pe calea grea că uneori, legăturile de familie pot fi rupte în cele mai dureroase moduri.
