Scriu aceste rânduri cu sufletul sfâșiat, după încă o ceartă cu fiica mea, Irina. De când s-a măritat cu Vlad, parcă nu o mai recunosc: e distantă, rece, și nu mai vrea să audă de familie. Povestea mea e un strigăt de ajutor și o încercare disperată de a înțelege unde am greșit ca mamă.
Sunt Maria, mama Anei, și scriu aceste rânduri cu sufletul sfâșiat după ce fiica mea nu a venit nici măcar la aniversarea tatălui ei. Între noi s-a ridicat un zid de neînțeles, iar soțul ei, Vlad, pare să o fi schimbat complet. Mă simt neputincioasă, prinsă între dorința de a-mi proteja copilul și realitatea că, poate, am pierdut-o pentru totdeauna.
Am fost mereu mama care a dat totul pentru copilul ei, dar într-o zi, în parc, fiul meu Vlad a trecut pe lângă mine ca și cum aș fi fost o străină. Am retrăit fiecare sacrificiu, fiecare noapte nedormită, întrebându-mă unde am greșit și de ce dragostea mea nu a fost de ajuns. Acum, mă lupt cu tăcerea lui și cu întrebarea dacă o mamă poate fi vreodată uitată cu adevărat.
Mă numesc Radu și am crezut că pot înlocui dragostea cu tehnologia. Am investit în tot ce era mai nou, sperând că eficiența va umple golul din sufletul meu. Dar, pe măsură ce casa mea devenea tot mai inteligentă, am descoperit cât de mult îmi lipsea căldura unei prezențe umane.
Ieri am trebuit să suport încă o prelegere de la fiica mea pe tema: „Mami, acum ești bunică!” Această poveste se desfășoară în România și reflectă diferențele dintre generații și așteptările.
