Timp de două săptămâni, am trăit în propria casă ca o străină, înconjurată de rude care nu voiau să plece după Paște. Povestea mea este despre cât de greu e să fii asertiv cu cei dragi și cât de ușor te poți pierde încercând să mulțumești pe toată lumea. În final, am găsit curajul să-mi apăr limitele, chiar dacă asta a însemnat să rănesc sentimentele celor apropiați.
Mă aflu prins între datoria față de fratele meu, Vlad, care îmi cere ajutorul la renovarea apartamentului său, și resentimentele adunate în ani, când el nu a fost niciodată lângă mine la nevoie. Povestea mea e despre limite, așteptări nespuse și durerea de a simți că ești mereu cel care dă, niciodată cel care primește. Întrebarea care mă macină: unde se termină iubirea de familie și unde începe sacrificiul de sine?
Am o fire calmă și liniștită, ceea ce face dificil să-mi impun opiniile. Nu am întâmpinat niciodată situații neplăcute sau nemulțumiri la locul de muncă. Cu toate acestea, viața mea personală a luat o altă întorsătură.
Cu o diferență de șapte ani între ei, tânărul Andrei a fost mereu bebelușul familiei, lăsând toată vina și responsabilitățile pe umerii mamei sale, Elena. Ea era așteptată să iubească, să îngrijească și să nu-l resimtă niciodată pe fiul ei mai mic.
