Mă numesc Victor și, deși am crescut trei copii cu toată dragostea și speranța din lume, bătrânețea m-a găsit singur, într-un azil. Povestea mea e despre iluzii, sacrificii și dezamăgiri, dar și despre întrebarea care mă bântuie în fiecare seară: oare am greșit undeva ca tată? Viața mi-a arătat că uneori, timpul e singurul care ne spune dacă am crescut copiii așa cum trebuie.
Sunt Maria, o bunică devotată, prinsă într-o luptă emoțională cu propriii mei copii care vor să mă mute într-un azil și să vândă apartamentul în care am crescut familia. Îmi doresc să rămân aproape de nepoții mei, dar simt că sunt trădată de cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste. În această poveste, explorez dilema dureroasă dintre dorința de a fi aproape de cei dragi și presiunea de a accepta deciziile copiilor mei.
De trei luni, fratele meu mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de probleme mentale, uită multe lucruri și îngrijirea ei este foarte dificilă. Se comportă practic ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Cea mai bună soluție pare a fi găsirea unui azil.
O femeie în vârstă s-a trezit la mila nurorii sale într-un azil. Trădată de propria familie, ea se confrunta cu un viitor singuratic și incert. Maria și-a crescut singură fiul după moartea prematură a soțului ei, când băiatul avea doar 6 ani.
Ani de zile m-am luptat cu infertilitatea. Când în sfârșit am rămas însărcinată, eu și soțul meu am fost în culmea fericirii. Dar acesta nu a fost ultimul miracol pe care l-am trăit. Câteva luni mai târziu, am aflat că așteptăm gemeni. Fericirea noastră nu avea margini! Dar responsabilitatea era și mai mare. Era clar că va trebui să muncim de două ori mai mult.
Mihai încă nu se putea obișnui cu noile sale împrejurimi. Viața este imprevizibilă. Un tată a trei copii, niciodată nu și-a imaginat că își va petrece bătrânețea într-un azil. Dar viața lui a fost odată vibrantă și împlinită, plină de bucurie și prosperitate. Avea un loc de muncă bine plătit, o casă spațioasă, o mașină, o soție minunată și trei copii adorabili.
De trei luni încoace, fratele meu, Mihai, mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de deficiențe cognitive severe, uită multe lucruri și îngrijirea ei este incredibil de dificilă. Practic, se comportă ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Soluția cea mai bună pare să fie găsirea unui azil, dar
