Îngrijirea unei persoane bolnave este o sarcină dificilă, mai ales când acea persoană nu este nici măcar un membru apropiat al familiei. Timp de șapte ani lungi, am avut grijă de mama nurorii mele, o femeie care era practic o străină pentru mine. În ciuda eforturilor și sacrificiilor mele, nimeni nu și-a exprimat vreodată recunoștința. Aceasta este povestea mea.
După 15 ani de căsnicie, soțul meu a cerut divorț. Motivul? I-am spus că nu mai pot să îngrijesc tatăl lui bolnav și am sugerat că ar fi timpul să luăm în considerare un azil de bătrâni. Soțul meu a spus că este profund dezamăgit de mine și că nu mai vrea să trăim împreună. Pe măsură ce starea tatălui său se înrăutățea odată cu vârsta, avea nevoie de îngrijire constantă.
Într-o seară, mă întorceam de la muncă când l-am observat pe vecinul meu, Mihai, stând pe verandă, cu lacrimi curgându-i pe față. Un bărbat de vârstă mijlocie, privea în gol, incapabil să-și ascundă durerea. Era clar că se întâmplase ceva semnificativ. M-am apropiat de el și l-am întrebat dacă pot face ceva pentru a-l ajuta. Mi-a răspuns: „Nimeni nu mă mai poate ajuta acum, e prea târziu…”
În multe familii cu doi sau mai mulți copii, este comun să vezi un copil favorizat de părinți, în timp ce celălalt se simte marginalizat. Această dinamică poate duce la resentimente adânci și distanțare emoțională. În familia noastră, toată lumea îl adora pe Andrei, iar eu, Simona, m-am simțit mereu ca un outsider. Mama mea a spus odată
