Stau lângă patul mamei mele, în apartamentul nostru mic din Bacău, și simt cum fiecare clipă devine mai grea decât cealaltă. Încerc să-i alin suferința și să-i îndeplinesc ultima dorință, dar vechile conflicte de familie și regretele nespuse mă apasă. Povestea mea este despre cum dragostea, datoria și iertarea se împletesc atunci când viața ne pune la încercare.
Sunt Vlad, am nouă ani și inima mea e bolnavă. Povestea mea e despre o zi care mi-a schimbat viața, când am simțit pentru prima dată că nu sunt doar un copil bolnav, ci un băiat care poate iubi și fi iubit. Între speranță, teamă și dorința de a trăi, am descoperit ce înseamnă să fii cu adevărat viu.
Crescând, ne certăm adesea cu părinții noștri, petrecând timp în dispute și ținând ranchiună. Mai târziu, regretăm că nu am petrecut suficient timp împreună, că nu am pus suficiente întrebări și că am ratat momente prețioase.
Ani de zile nu am avut curajul să plec în străinătate pentru muncă. A fost ideea soacrei mele. Eram într-o situație dificilă, așa că am decis să plec. Lucrez în Italia de 16 ani acum. Eu și fostul meu soț ne-am căsătorit când eram foarte tineri—aveam doar 19 ani. Tocmai terminasem școala de asistente medicale. Părinții mei, desigur, voiau să continui studiile, dar
