Mă numesc Ecaterina și am trăit toată viața pentru familia mea. După ce fiica mea a plecat la muncă în Italia, am rămas singură cu nepotul meu, convinsă că îi pot oferi dragostea și sprijinul de care are nevoie. Dar când am descoperit că mă vede doar ca pe un portofel, lumea mea s-a prăbușit și am început să mă întreb dacă mai contez cu adevărat pentru cineva.
Am venit să-mi ajut fiica cu nepotul, dar am ajuns să fiu menajeră, bucătăreasă și bonă. Săptămâna petrecută în casa lor a scos la iveală tensiuni ascunse și a pus la încercare limitele iubirii de mamă și bunică. Acum mă întreb dacă sacrificiul pentru familie trebuie să însemne mereu uitarea de sine.
Sunt Elena, o bunică dintr-un orășel de provincie, și povestea mea e despre dorul de familie, despre așteptări și dezamăgiri. De fiecare dată când îi trimit bani nepotului meu cel mare, sper să primesc măcar un semn de la el, dar liniștea lui doare mai tare decât orice lipsă materială. Între mine și nepotul meu s-a ridicat un zid de tăcere, iar eu nu știu dacă să-l mai dărâm sau să-l las să crească.
Totul a început într-o dimineață ploioasă, când fiica mea, Irina, m-a sunat disperată să o ajut cu nepotul meu, Vlad, care era bolnav și nu putea merge la grădiniță. Am acceptat, deși știam că nu va fi ușor, mai ales că nepoata mea cea mare, Ana, era mereu ocupată cu facultatea și programările la salon. Ziua aceea mi-a schimbat complet perspectiva asupra familiei și a sacrificiilor pe care le facem uneori fără să fim apreciați.
La 70 de ani, după moartea bunicii, bunicul meu, Gheorghe, s-a recăsătorit cu vecina de peste drum, iar de atunci nu mai vrea să audă de noi. Povestea mea e despre cum am încercat să înțeleg deciziile lui, despre trădare, dor, și cum familia noastră s-a destrămat în tăcere. Încerc să găsesc răspunsuri la întrebări pe care nu am avut curajul să i le pun niciodată.
Sunt Maria, o bunică devotată, prinsă într-o luptă emoțională cu propriii mei copii care vor să mă mute într-un azil și să vândă apartamentul în care am crescut familia. Îmi doresc să rămân aproape de nepoții mei, dar simt că sunt trădată de cei pe care i-am crescut cu atâta dragoste. În această poveste, explorez dilema dureroasă dintre dorința de a fi aproape de cei dragi și presiunea de a accepta deciziile copiilor mei.
După ce și-a pierdut soția, bunicul meu, Gheorghe, a rămas să locuiască singur într-o garsonieră înghesuită în inima orașului. Am încercat de nenumărate ori să-mi conving părinții să-l ajute să se mute într-un apartament mai confortabil cu o cameră, dar cererile mele au fost constant ignorate.
Ion, un inginer pensionar, a prețuit întotdeauna familia mai presus de orice. Fiica sa, Andreea, și soțul ei, Mihai, au o fetiță de 4 ani, pe nume Ana. Când Andreea și-a reluat cariera, Ana a început să meargă la grădiniță. În ciuda eforturilor lui Ion de a face parte din viața Anei, o nouă provocare a creat o distanță emoțională între ei.
Bunicul meu spunea povești de necrezut, convins de propria sa legendă. Credea că este tatăl, prietenul și vecinul perfect, dar realitatea era cu totul alta.
