Totul a început cu dorința de a avea un weekend liniștit, dar lacrimile Mariei la bunica au schimbat totul. Am învățat cât de ușor putem ignora sentimentele copiilor, crezând că știm noi mai bine ce e bine pentru ei. Povestea mea e despre vinovăție, regăsire și puterea de a asculta cu adevărat.
Sunt Irina, mamă a trei copii, prinsă între nevoia disperată de ajutor și refuzul mamei mele de a se implica în viața nepoților. Povestea mea e despre dezamăgire, sacrificiu și încercarea de a înțelege rădăcinile unei răceli familiale care doare mai tare decât orice lipsă materială. Întrebarea care mă macină: cât de mult putem cere de la cei dragi și când ar trebui să acceptăm că nu toți pot sau vor să fie acolo pentru noi?
Mă numesc Raluca și, de fiecare dată când îmi duc copiii la mama, simt cum se adună norii unei furtuni nevăzute. Între dorința mamei de a păstra tradițiile și nevoia copiilor mei de a fi conectați la lumea lor modernă, mă simt prinsă la mijloc, sfâșiată între două lumi care nu se mai întâlnesc. Povestea mea este despre încercarea disperată de a găsi punți între generații, acolo unde pare că nu mai există nimic în comun.
Sunt Ana, o fetiță de zece ani, prinsă între dorințele mele și așteptările bunicilor mei. Povestea mea este despre neînțelegerile dintre generații, despre cum dragostea poate fi uneori sufocantă atunci când nu e însoțită de ascultare. Îmi doresc să fiu văzută și auzită pentru cine sunt cu adevărat, nu pentru cine cred alții că ar trebui să fiu.
Tocmai ieșisem din spital cu fetița mea, Mara, și mă simțeam mai singură ca niciodată. Bunica mea, Ileana, era dornică să ajute, dar nu în felul în care aveam eu nevoie, iar soțul meu, Mihai, era mereu la muncă. Povestea mea este despre neputință, așteptări nerealiste și lupta de a găsi sprijinul de care aveam cu adevărat nevoie.
