Într-o dimineață geroasă de iarnă, am pornit împreună cu soțul meu spre casa bunicii, pe care o moștenisem, dar pe care nu o mai văzusem de ani buni. Ajunsă acolo, am descoperit că în locul amintirilor mele trăiau acum străini, iar trecutul și prezentul s-au ciocnit dureros. Povestea mea e despre lupta dintre dreptate și compasiune, despre cum am învățat să las în urmă resentimentele și să găsesc familia acolo unde nu mă așteptam.
Acum zece ani, mama mi-a dat casa copilăriei mele, spunând că vrea să-mi lase ceva al meu. De atunci, viața mea s-a transformat într-un șir de conflicte, vizite neanunțate și sentimente de vinovăție, pentru că mama nu poate accepta că nu mai e centrul universului meu. Povestea mea este despre granițele invizibile dintre dragoste și sufocare, despre cum o casă poate deveni o colivie emoțională.
În copilărie, am trăit într-un mediu plin de neglijență emoțională. Părinții mei erau stricți și distanți, niciodată nu arătau afecțiune. Tatăl meu era mereu la muncă, iar mama nu simțea nevoia să mă îmbrățișeze sau să mă consoleze. Acum, la doi ani după ce am moștenit casa bunicii, mama refuză să mi-o predea și continuă să colecteze chiria.
