M-am întors acasă după luni de spital și am simțit din primul pas că nu mai intram în casa mea, ci într-un loc în care alții hotărâseră deja cum se trăiește. Cel mai tare nu m-a durut prezența lor, ci faptul că fiul meu, pe care l-am crescut singură, nu m-a mai privit ca pe mama lui, ci ca pe o problemă de gestionat. Am plecat ca să nu mă prăbușesc de tot, dar m-am întors cu vocea pe care mi-o luaseră și cu hotărârea de a-mi cere locul înapoi.