N-am să uit niciodată seara în care am deschis ușa apartamentului meu și am văzut-o pe Iulia, cu ochii umflați de plâns și cu doi copii obosiți ținându-se de fusta ei. Am crezut că fac un bine, dar liniștea mea s-a rupt bucată cu bucată între jucării aruncate, facturi neplătite la timp, reproșuri și reguli care se băteau cap în cap. Și totuși, din toată oboseala, rușinea și tensiunea asta, am găsit ceva ce nu mai credeam că e pentru mine: sprijin, tandrețe și curajul de a o lua de la capăt.