Sunt Maria, o mamă din Iași, care și-a văzut fiul, Vlad, plecând în Germania după ce s-a căsătorit. Am crezut că legătura noastră va rămâne la fel de puternică, dar distanța și tăcerea lui m-au făcut să mă simt pierdută și vinovată. Povestea mea este despre dor, neputință și întrebarea care nu-mi dă pace: unde am greșit?
După ce am trecut de cincizeci de ani, m-am întors în orașul copilăriei mele, purtând cu mine amintiri și regrete. Într-o dimineață obișnuită, l-am reîntâlnit pe bărbatul care, cu zeci de ani în urmă, nu a venit la întâlnirea noastră și a schimbat cursul vieții mele. Povestea mea este despre iertare, curajul de a privi înapoi și puterea de a merge mai departe.
Sunt Maria și, la zece ani după divorțul de Petru, încă merg aproape zilnic la fosta mea soacră, tanti Stanca. Oamenii din cartier mă judecă, iar soțul meu actual, Radu, mă privește tot mai des cu suspiciune. Dar nimeni nu știe adevărul din spatele acestor vizite și nici povara pe care o port în suflet.
Într-o seară tensionată, am realizat că nu pot fugi de propriile mele temeri legate de copilul logodnicului meu. Povestea mea este despre lupta cu gelozia, nesiguranța și dorința de a construi o familie adevărată. Încerc să găsesc răspunsuri la întrebări pe care nu am avut curajul să le rostesc niciodată cu voce tare.
Mă numesc Irina și, de când am devenit mamă, lumea mea s-a restrâns la patru pereți și la plânsul bebelușului. Prietena mea cea mai bună, Ana, a încercat să-mi fie aproape, dar cuvintele mamei mele – „Niciodată să nu lași o prietenă singură să-ți treacă pragul!” – m-au urmărit obsesiv. Povestea mea e despre frică, încredere și prețul pe care îl plătim când lăsăm trecutul să ne dicteze prezentul.
Mă numesc Irina și povestea mea începe într-o seară ploioasă, când am realizat că iubirea nu e mereu de ajuns. Logodna mea cu Radu, un bărbat divorțat cu doi copii, m-a pus față în față cu propriile limite și cu adevărul dureros despre ce înseamnă să fii a doua alegere. Am luptat între dorința de a construi o familie și nevoia de a nu mă pierde pe mine însămi.
Mă numesc Irina și am trăit o iubire pe care nu am avut curajul să o spun cu voce tare. Povestea mea este despre gesturi mici, priviri furate și tăceri care au spus mai mult decât orice cuvânt. Am învățat că uneori, dragostea neîmpărtășită doare cel mai tare, mai ales când nu ai curajul să o lași să iasă la lumină.
