Îmi amintesc perfect seara în care soțul meu și fratele meu au ajuns să se privească ca doi străini, deși până atunci mâncaseră la aceeași masă și se ajutaseră ca între oameni apropiați. Am stat ani la mijloc, între rușinea lui, orgoliul fratelui meu și frica mea că orice masă în familie se poate transforma într-o umilință. Când datoria a fost în sfârșit iertată, n-a venit liniștea, ci un gol și mai greu, pentru că încrederea murise deja.