Sunt Ana, o mamă care a ales să alăpteze fiul meu, Andrei, până la vârsta de opt ani. Deși am crezut că fac ceea ce este mai bine pentru el, acum mă confrunt cu regrete și întrebări despre impactul deciziei mele asupra familiei noastre. Aceasta este povestea mea despre iubire, sacrificiu și căutarea acceptării propriilor alegeri.
Soțul meu și cu mine suntem în dezacord din cauza lipsei de ambiție a ginerelui nostru. Fiica noastră jonglează cu doi copii și gospodăria, în timp ce soțul ei trece de la un loc de muncă temporar la altul. Ea este în concediu de maternitate, incapabilă să lucreze cu normă întreagă, dar este singura susținătoare a familiei. Am decis să întrerup sprijinul financiar până când el își va asuma responsabilitatea.
Această femeie are deja doi copii cu noul ei soț, așa că nu are neapărat nevoie de fiica vitregă. O sună pe fată de cel mult două ori pe lună.
Mama mea m-a învățat întotdeauna să fiu independentă și să mă gândesc la viitorul meu pe cont propriu. De aceea, am trăit mereu cu mentalitatea că totul în această lume este incert și trebuie să fii pregătit pentru orice.
Ea susține că va ajuta cu copiii ca să mă pot întoarce la muncă, deși nu i-a păsat niciodată înainte. Acum, sunt prins într-o dilemă.
Unul dintre subiectele preferate ale soacrelor este când va crește familia noastră cu un al doilea copil. Soțul meu și cu mine suntem hotărâți să nu mai avem un al doilea copil, dar ea pur și simplu nu renunță.
Crescând, părinții mei m-au împins să fiu cea mai bună versiune a mea. Fără glumă, îmi amintesc acele zile cu un sentiment de groază. Ca copil, orele mele după școală erau pline de activități. Erau mereu cluburi, cursuri suplimentare de limbi străine, fizică, matematică și chiar programare pentru elevii de clasa a cincea. Privind în urmă, pare ridicol, dar ca copil, nu aveam altă realitate.
