Sunt Mariana, o mamă din Ploiești care a încercat cu disperare să-și salveze fiul, Radu, din ghearele dependenței de droguri. Am trăit ani de zile între speranță și disperare, luptând cu prejudecățile vecinilor, cu rușinea și cu propria mea neputință. Povestea mea este despre limitele iubirii materne și despre momentul sfâșietor în care am înțeles că, uneori, a iubi înseamnă să lași să plece.
Am trăit șapte ani în apartamentul fostei mele soacre, crezând că familia și sprijinul vor fi mereu acolo pentru mine. Când am fost dată afară, am simțit că lumea mea se prăbușește și am realizat cât de mult m-am bazat pe ceilalți. Acum mă întreb dacă nu cumva am greșit așteptând mereu salvarea din afară.
Într-o noapte rece de februarie, am stat pe holul spitalului, cu sufletul sfâșiat, rugându-mă pentru fiica mea, Irina. Relația noastră se destrămase în ultimii ani, iar dependența ei de droguri ne-a adus pe amândouă în pragul disperării. Prin credință și rugăciune, am găsit puterea să nu renunț la ea și să lupt pentru familia noastră.
Sunt Mariana, mama unui băiat de 32 de ani care încă locuiește cu noi, iar fiecare zi e o luptă între speranță și disperare. Îmi privesc fiul, Radu, cum se izolează tot mai mult, iar frigiderul gol pare să reflecte golul din sufletul nostru. Între certuri cu soțul meu și încercările disperate de a-l ajuta pe Radu să-și găsească drumul, mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe parcurs.
După douăzeci de ani de absență, m-am întors în viața copiilor mei, purtând povara greșelilor trecutului și speranța unei împăcări. Povestea mea este despre lupta cu dependența, pierderea familiei și încercarea disperată de a repara ceea ce părea iremediabil. Întâlnirea cu copiii mei a fost un moment care mi-a schimbat viața, dar și o provocare uriașă pentru sufletele noastre rănite.
Am trăit o viață între două iubiri sfâșiate: cea pentru fiul meu, Radu, și cea pentru nepoata mea, Ilinca. Dependența a distrus familia noastră, iar decizia de a-i lăsa totul Ilincăi m-a măcinat ani de zile. Povestea mea e despre vinovăție, speranță și curajul de a rupe un cerc vicios.
Sunt Mariana și povestea mea începe într-o seară ploioasă, când am fost nevoită să le spun fetelor mele să plece din casa noastră. Am fost pusă în fața unei alegeri imposibile, între liniștea sufletului meu și dragostea de mamă. Încă mă întreb dacă am făcut ceea ce trebuia sau dacă mi-am condamnat familia la o suferință fără sfârșit.
Într-o seară de iarnă, am aflat că tatăl meu, Doru, a pierdut casa la jocuri de noroc. Povestea mea este despre lupta cu rușinea, sacrificiul mamei mele, și încercarea de a găsi lumină într-o lume care pare să se prăbușească. Întrebarea care mă macină: putem ierta cu adevărat pe cineva care ne-a distrus copilăria?
Într-o noapte ploioasă, am fost pusă față în față cu mama mea, după ani de tăcere și resentimente. Povestea mea vorbește despre lupta cu dependența tatălui meu, destrămarea familiei și încercarea de a găsi iertare acolo unde părea imposibil. Întrebarea care mă bântuie este dacă putem vreodată să ne eliberăm cu adevărat de trecut sau doar învățăm să trăim cu el.
Obișnuiam să râd de ideea că oamenii ar putea fi atât de ușor influențați de promisiuni și vise. Dar evenimentele recente m-au făcut să pun la îndoială tot ce credeam că știu. Iată povestea mea.
„Nu voi avea liniște până nu împarți apartamentul tău cu fratele tău.” Fratele meu este exact așa. Nici aici, nici acolo. Și acum, trebuie să împart apartamentul cu el.
În mințile noastre, există un respect pentru tradiție unde bărbatul câștigă banii, iar soția gestionează întregul salariu… Soțul meu și cu mine încă încercăm să navigăm această dinamică.
