Sunt Irina și viața mea s-a schimbat radical când m-am mutat la București, alături de soțul meu, Vlad. Mama lui, doamna Mariana, a încercat mereu să ne ajute, dar dorința ei de a fi de folos a fost mereu blocată de propria fiică, Adina. Între dorința de a reuși singuri și nevoia disperată de sprijin, am ajuns să mă întreb dacă familia uneori nu e cel mai greu obstacol.
După ce soția mea a trecut în neființă acum trei ani, am găsit alinare în familie și în vechea casă pe care o împărțeam. Vreau să fie clar că îmi petrec majoritatea timpului aici, prețuind amintirile.
– De ce este bunica atât de diferită? – se întreba Ana. Mama ei era mereu lăudată pentru căldura și generozitatea sa, dar tatăl ei vitreg era cu totul altceva.
– „Chiar asta își dorește Andrei? Nu pot să cred! Doar pentru că avem diferențele noastre nu înseamnă că ar trebui să părăsesc casa pe care am prețuit-o timp de decenii.”
În familia noastră, femeile au fost întotdeauna mai plinuțe. Mama mereu spunea că e din cauza geneticii. Biscuiți, pui prăjit și gogoși – totul era despre mâncare. Când eram mică, nu mă gândeam prea mult la asta. Ca adolescentă, am realizat că ceva trebuia să se schimbe. „Vei mânca ce gătesc eu. Nu da un exemplu prost surorii tale mai mici. Oprește-te…”
După moartea tragică a soțului ei într-un accident de mașină, Eva și-a crescut singură fiul, Andrei. Ea și-a pus toată dragostea și grija în el, sperând că va deveni un bărbat decent și ascultător. Cu toate acestea, viața avea alte planuri, iar dinamica relațiilor din familie a luat o întorsătură neașteptată.
La vârsta de șaptezeci și patru de ani, m-am confruntat cu realitatea dură a materialismului propriei mele fiice. Am crescut doi copii, iar acum fiul meu cel mare, Andrei, are patruzeci și cinci de ani, iar fiica mea, Ioana, are patruzeci și doi.
Indiferent ce se întâmplă, nimic nu e suficient, se plânge, spune lucruri răutăcioase. Mă privește într-un fel care mă face să mă simt nebinevenit.
Până la vârsta de trei ani, am crezut că numele meu era „Dovlecel.” De ce? Pentru că așa mă numea tatăl meu. Pe măsură ce am crescut și am devenit adolescentă, acest apelativ afectuos a căpătat o altă semnificație.
Plănuiam să petrec sărbătoarea singură, dar când fiul meu a aflat, a insistat să mă alătur lui și familiei sale. Totuși, ceea ce trebuia să fie o adunare familială plină de bucurie a luat o întorsătură neașteptată.
Recent, singura mea fiică, Ioana, m-a criticat pentru că nu îi ofer bani, subliniind că socrii ei îi susțin constant din punct de vedere financiar. Cum poate să mă compare pe mine, un pensionar în vârstă, cu socrii ei, antreprenori prosperi de 40 de ani? Am avut-o pe Ioana destul de târziu în viață, la vârsta de 45 de ani, după mulți ani de încercări alături de soțul meu. Dar circumstanțele noastre sunt foarte diferite.
La vârsta de șaptezeci și patru de ani, am confruntat realitatea dură a materialismului propriei mele fiice. Am crescut doi copii, iar acum fiul meu cel mare, Bogdan, are patruzeci și cinci de ani, iar fiica mea, Andreea, are patruzeci și doi.
