Mi-am pierdut fiul după ce părinții noștri ne-au convins că sărăcia ne făcea nevrednici să-l creștem. După aproape trei decenii de rușine, tăcere și vinovăție, am început să-l caut fără să știu dacă mă va putea ierta. Când l-am găsit, am înțeles că o semnătură poate despărți o familie, dar nu poate șterge legătura dintre un tată și copilul lui.
Am rămas văduvă cu trei copii și cu datorii care creșteau de la o lună la alta, iar într-o dimineață am aflat că riscăm să fim scoși din casa în care locuiam. Ceea ce m-a durut mai tare decât foamea și frica a fost că propria mea mamă a ales să-și apere pensia și liniștea, în timp ce eu mă agățam de orice speranță. N-am fost salvată de rude, ci de o vecină și de copiii mei, care au fost nevoiți să crească mult prea devreme.
N-am să uit niciodată ziua în care fosta mea soacră a intrat în garsoniera mea și mi-a spus, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât un țipăt, că ar fi mai bine să-i dau copilul „până mă pun pe picioare”. Eu rămăsesem singură după ce soțul meu plecase, cu rate, cu frigiderul pe jumătate gol și cu teama că lipsa banilor va fi folosită împotriva mea. Am luptat cu rușinea, cu oboseala și cu o plângere la DGASPC, doar ca să nu mi se răpească singurul lucru care mă mai ținea în viață: copilul meu.