N-am să uit niciodată ziua în care fosta mea soacră a intrat în garsoniera mea și mi-a spus, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât un țipăt, că ar fi mai bine să-i dau copilul „până mă pun pe picioare”. Eu rămăsesem singură după ce soțul meu plecase, cu rate, cu frigiderul pe jumătate gol și cu teama că lipsa banilor va fi folosită împotriva mea. Am luptat cu rușinea, cu oboseala și cu o plângere la DGASPC, doar ca să nu mi se răpească singurul lucru care mă mai ținea în viață: copilul meu.