Povestea mea începe cu o căsnicie fericită, dar care s-a transformat treptat într-o relație plină de indiferență și neglijare. Soțul meu, Andrei, a început să se schimbe după căsătorie, iar eu m-am simțit din ce în ce mai invizibilă. Aceasta este povestea despre cum am pierdut dragostea și cum am încercat să o regăsesc.
Explorarea emoțiilor mixte de ușurare când fostul meu iubit, acum fericit căsătorit, nu mă mai recunoaște.
În acea zi, stăteam la stația de autobuz, așteptând autobuzul. Era surprinzător de puțină lume în jur. Doar eu și un tip care vorbea la telefon. Neavând altceva de făcut, am ascultat ce spunea el… „Da, draga mea, voi lua niște bomboane pe drum… Ce? Vrei pizza? Dar asta e în cealaltă parte a orașului… Bine, voi merge, orice pentru tine,” a spus tânărul cu tandrețe. M-am întors
Crescând, am fost întotdeauna fata cuminte. Excelam la studii, spre marea bucurie a părinților mei, și eram mereu rațională. Relațiile, în special cu băieții, nu erau o prioritate pentru mine. Nu m-am întâlnit cu adevărat cu nimeni… Aceasta este povestea despre cum m-am căsătorit cu Ion, un bărbat pe care nu îl iubeam. Era educat, inteligent, avea mașină, propriul apartament și conducea o afacere de succes. Era de asemenea incredibil de chipeș. Am avut trei copii, iar Ion a avut grijă de noi. Totuși, mă simțeam indiferentă față de el. Anii au trecut, iar Ion nu mai este aici. Credeam că voi găsi fericirea în singurătate, dar aceasta m-a ocolit.
În mijlocul haosului actelor de divorț, Lisa a rămas indiferentă la încercările disperate ale lui Isaac de a se împăca. Rugămințile lui pentru iertare și amintirile despre viața lor împărtășită au căzut în urechi surde în camera tăcută, perturbată doar de foșnetul hârtiilor. Pe măsură ce Isaac îngenunchea, căutând iertare, hotărârea neclintită și indiferența rece a Lisei au marcat sfârșitul călătoriei lor împreună, lăsând loc pentru nicio a doua șansă.
„Poate voi spune ceva îngrozitor,” mărturisește o bunică de 54 de ani, „dar nepoții mei îmi sunt indiferenți. Am doi: pe Mihai, care are doi ani, și pe Iacob, care are patru. Ce simt? Ei bine, o curiozitate politicoasă, dar nimic mai mult… Poate…”
