Am ajuns să-mi țin nepotul în brațe aproape zilnic, în timp ce fiul meu și nora mea își construiau liniștiți programul pe spatele meu, de parcă eu nu mai aveam nevoie de odihnă, de doctor, de viața mea. Într-o seară, cu oala pe foc și cu lacrimile în gât, am spus tot ce adunasem ani de zile și pentru prima dată m-au auzit cu adevărat. A durut, ne-am rănit din vorbe, dar din ruptura aceea a ieșit ceva ce n-am crezut că mai putem avea: respect.