Mă numesc Irina și am 40 de ani, dar încă locuiesc cu mama mea, o femeie care m-a iubit atât de mult încât a uitat să mă lase să cresc. Povestea mea este despre lupta dintre dorința de a-mi trăi propria viață și teama de a-mi răni mama, care a devenit centrul universului meu. Între visul unei familii proprii și realitatea unei existențe sufocante, mă zbat să găsesc curajul de a-mi croi propriul drum.
La 60 de ani, mă uit înapoi la viața mea, la iubirile pierdute și la presiunile care m-au urmărit mereu să mă recăsătoresc. Povestea mea este despre lupta cu așteptările familiei, despre tăcerile care dor și despre curajul de a-mi asculta inima. Prin dialoguri tensionate și momente de introspecție, am învățat să mă eliberez de judecata celorlalți și să-mi găsesc liniștea în propriile alegeri.
Credința tradițională că o mamă ar trebui să-și dedice întreaga existență copiilor săi este contestată de mulți. În inima României, Maria, mamă a doi fii adulți, Andrei și Mihai, s-a simțit întotdeauna constrânsă de această normă socială. Când moștenește neașteptat o mică avere de la o rudă îndepărtată, ia o decizie care lasă familia în haos. Urmează o poveste de eliberare și consecințe neprevăzute.
Familia ei nu a fost mulțumită de decizia ei. Copiii ei au insistat să se răzgândească și să se întoarcă imediat, altfel vor rupe legăturile cu ea.
Fiecare are propria idee despre ce înseamnă să îți pese. Dar pentru tatăl meu, a-i păsa înseamnă să facă totul pentru mine. De mică, eram obosită de asta. El încerca să aleagă cele mai bune jucării, cele mai interesante desene animate și cele mai bune activități extracurriculare pentru mine. Chiar încerca să îmi aleagă prietenii. Încă îmi amintesc cât de jenată m-am simțit când tata a apărut la școala mea.
În ultimii 10 ani de căsnicie, am încercat să construiesc o relație bună cu soacra mea. De când ne-am mutat din suburbii în oraș, ea ne sună pe mine și pe Andrei, cerându-ne să venim să o ajutăm în fiecare weekend. Refuzul pare nepoliticos, așa că ajungem mereu să mergem, să facem curățenie, să gătim, să spălăm rufe și să avem grijă de gospodăria ei. Problema este că, pe lângă propriile mele
De peste două decenii, aud același refren și sunt epuizat. De ce nu poate mama să renunțe la credința că îi datorez ceva surorii mele?
Nu pot spune că sunt epuizată, dar vreau să trăiesc pentru mine. Așteptam cu nerăbdare să am timp liber pentru a mă dedica intereselor mele, dar acum sunt copleșită de responsabilități neașteptate.
În timpul unei vizite recente, mama a venit să-și vadă nepoata. I-am întrebat dacă dorește o cafea, și din acel moment a izbucnit în lacrimi: „De ce întrebi? Nu este evident că m-am întors?”
Nu mai pot trăi cu soțul meu, Bogdan. Obsesia lui pentru economii m-a împins la limită. Trebuie să justific fiecare achiziție, deși nu sunt dependentă de el. Îmi câștig propriii bani, dar nu am acces la banii pentru care am muncit. Totul a început când ne-am căsătorit acum cinci ani și am decis să începem să economisim.
