Am primit un telefon neașteptat de la o veche colegă de liceu, iar ceea ce mi-a spus a deschis răni vechi și a readus la suprafață secrete pe care le credeam îngropate. Povestea mea este despre iertare, regrete și curajul de a privi adevărul în față, chiar și după decenii. Întrebarea care mă macină este dacă trecutul poate fi cu adevărat lăsat în urmă sau dacă, mai devreme sau mai târziu, ne ajunge din urmă.
Încă din copilărie am trăit sub presiunea așteptărilor mamei mele, încercând mereu să fiu „destul de bună”. Un singur profesor mi-a spus cândva că nimeni nu mă poate face să mă simt mai puțin, dacă nu permit eu asta – și acea frază mi-a rămas în minte ca o ancoră. Povestea mea e despre lupta cu nevoia de a mulțumi pe toată lumea, despre conflictele din familie și despre cum am învățat, cu greu, să mă aleg pe mine.
Sunt Mariana, o mamă singură dintr-un oraș mic din Moldova, care a încercat să-i ofere fiului meu, Rareș, tot ce am avut mai bun. Povestea noastră începe într-o dimineață ploioasă, când Rareș s-a întors de la liceu cu ochii roșii de plâns și hainele murdare. În acea zi, am aflat cât de greu poate fi să fii diferit și cât de mult poate schimba o simplă cutie viața unui copil.
Fiica mea cea mare, Liana, a venit la mine cu o discuție serioasă care m-a lăsat incapabil să mănânc sau să dorm. Poate ar fi trebuit să abordăm situația diferit.
Fiica mea cea mare, Liana, a venit la mine cu o discuție serioasă care m-a lăsat incapabil să mănânc sau să dorm. Poate ar fi trebuit să abordăm situația diferit.
