M-am trezit într-o dimineață cu viața dată peste cap, când mama și sora mea au hotărât, fără să mă întrebe, unde și cu cine voi locui. Povestea mea este despre lupta pentru autonomie, despre vocea care se pierde în zgomotul deciziilor altora și despre curajul de a-mi cere dreptul la propriul destin. Întrebarea care mă macină: cât de mult ar trebui să lăsăm familia să ne traseze drumul?
Într-o seară de noiembrie, am deschis ușa și am găsit-o pe fiica mea, Irina, plângând pe palier, cu băiețelul ei în brațe. Povestea mea este despre sacrificiul unei mame, despre conflictele care apar când ajutorul devine povară și despre cum am învățat să-mi ascult inima, chiar și atunci când familia părea să se destrame. Am trecut prin certuri, neînțelegeri și momente de disperare, dar am descoperit că iubirea adevărată nu cere recunoștință imediată, ci răbdare și iertare.
Sunt Maria, o mamă care și-a văzut fiica, Irina, transformându-se sub ochii ei după căsătorie. Povestea mea este despre durerea de a pierde legătura cu propriul copil și despre lupta de a o readuce înapoi, în ciuda influenței negative a soțului ei. Întrebarea care mă macină este dacă mai pot face ceva sau dacă trebuie să accept că am pierdut-o.
După trei luni de tăcere, mă aflu în fața casei mamei mele, cu inima bătând nebunește și cuvintele soțului meu răsunându-mi în minte: ‘Trebuie să te împaci cu ea.’ Îmi amintesc de toate certurile noastre, de cuvintele grele aruncate în momente de furie, dar și de momentele frumoase pe care le-am trăit împreună. Mă întreb dacă voi avea puterea să trec peste orgoliu și să fac primul pas spre împăcare.
