Mă numesc Camelia și am devenit mamă la patruzeci de ani, după ani de încercări și speranțe frânte. Dragostea mea pentru Vlad a fost atât de mare încât nu am știut să-i spun „nu”, iar acum, când îl privesc ca adult, mă întreb dacă nu cumva i-am făcut mai mult rău decât bine. Povestea mea e despre sacrificiu, vinovăție și întrebarea care nu-mi dă pace: unde se termină iubirea și începe răsfățul?
După ani de încercări zadarnice și lacrimi amare, am devenit mamă la 42 de ani, când toți din jurul meu își creșteau deja nepoții. Bucuria nașterii Ilincăi a fost umbrită treptat de teama că, din dorința de a-i oferi tot ce nu am avut eu, am început să o sufoc cu dragostea mea și să-i răpesc șansa de a se descurca singură. Acum mă întreb dacă nu cumva miracolul nostru târziu a venit cu un preț prea mare pentru ea.
În timp ce maternitatea târzie devine tot mai comună, povestea unei femei care a devenit mamă la 65 de ani în România prezintă provocări unice. Această poveste explorează complexitățile și întorsăturile neașteptate din viața unei mame și a fiicei sale de-a lungul anilor.
Trăind singură într-un cartier liniștit de la marginea orașului, credeam că zilele mele de a crește copii au rămas în urmă. Cei doi copii ai mei sunt acum adulți și au propriile lor familii, iar eu sunt deja bunică. Soțul meu și cu mine suntem separați de ani de zile, rămânând împreună doar de dragul copiilor noștri. Acum, confruntându-mă cu o sarcină neașteptată la 45 de ani, mă simt pierdută și nesigură în privința viitorului.
