Sunt Maria, bunică a trei nepoți minunați, dar sufletul meu e sfâșiat între dragostea pentru ei și oboseala care mă copleșește. Fata mea, Irina, mă tratează ca pe o bonă permanentă, fără să mă întrebe vreodată dacă mai pot sau dacă am nevoie de o pauză. Povestea mea e despre sacrificiu, neputință și dorința de a fi văzută și apreciată nu doar ca ajutor, ci ca mamă și om.
În multe familii din România, dinamica favoritismului poate crea fisuri invizibile care cresc în timp. Când un copil este constant favorizat, celălalt poate simți că este neglijat și subapreciat. Aceasta este povestea mea, o poveste despre neglijare emoțională și decizia dificilă de a mă distanța de familia mea. Fratele meu, Mihai, a fost mereu preferatul părinților noștri, lăsându-mă să mă lupt cu sentimente de invizibilitate și resentiment. Aceasta este povestea mea și de ce am ales să nu am grijă de tatăl meu bolnav.
În multe familii din România, dinamica favoritismului poate crea fisuri invizibile care cresc în timp. Când un copil este constant favorizat, celălalt poate simți că este neglijat și subapreciat. Aceasta este povestea Anei, o poveste despre neglijare emoțională și decizia dificilă de a se distanța de familia sa. Fratele ei, Mihai, a fost mereu lumina ochilor părinților, lăsând-o pe Ana să se lupte cu sentimente de invizibilitate și resentiment. Acesta este motivul pentru care a ales să nu aibă grijă de tatăl ei bolnav.
Doamna Maria este pensionară de mult timp. Privește pe fereastră și se întreabă ce fac acum fiicele și fiul ei adulți. Vor veni să-i ureze la mulți ani? Poate măcar vor suna? Nu vor să-și petreacă timpul liber cu o mamă în vârstă. „Îmi amintesc când soțul meu m-a lăsat cu trei copii. Nu trece o zi fără să mă gândesc la acele vremuri grele…”
Ne-am căsătorit acum trei ani, iar acum fiica noastră are 18 luni. Comunicăm foarte puțin – soțul meu are propria lui viață, iar eu pe a mea. Deși obișnuiam să fim apropiați, lucrurile s-au schimbat drastic.
Crescând, mama noastră era mai preocupată de viețile străinilor decât de propriii ei copii. Eu și sora mea a trebuit să învățăm totul pe cont propriu de la o vârstă fragedă.
Doamna Popescu era o femeie neobișnuită. Era atrăgătoare, îngrijită și avea mereu o tunsoare la modă. Cu toate acestea, avea o personalitate dificilă. Vocea ei era puternică, nu era foarte politicosă și adesea bârfea despre oamenii din jurul ei. Nu îi păsa să facă asta chiar și în prezența lor. Cum se simțeau oamenii nu o preocupa prea mult. Vorbea frecvent despre problemele ei cu cei din jur.
Inițial văzut ca un gentleman perfect, aducea mereu flori fără motiv, o lua de la serviciu și se grăbea să-i cumpere medicamente. Părinții ei aveau o părere foarte bună despre el, dar sub fațada sa fermecătoare se ascundea o problemă mai profundă.
Eram în stare de șoc și credeam că este o glumă crudă. Întotdeauna am crezut că avem o familie unită și puternică. Credeam că tatăl meu ne-a trădat. Dar apoi am descoperit adevăratul motiv pentru care a plecat.
Eram în stare de șoc și credeam că este o glumă crudă. Întotdeauna am crezut că avem o familie unită și puternică. Credeam că tatăl meu ne-a trădat. Dar apoi am descoperit adevăratul motiv pentru care a plecat.
Nu a fost niciodată vorba de sentimente materne, cu atât mai puțin de responsabilitate. Mai întâi, bunicii m-au crescut, apoi a fost angajată o bonă. Am trecut și prin grădiniță. Aceasta este povestea mea.
Pe măsură ce anii trec, unele căsătorii se transformă din parteneriate în simple tranzacții. Aceasta a fost realitatea mea. În al optulea an de căsătorie, soțul meu Bogdan a făcut o declarație care a schimbat totul.
