Am crezut că mutarea la Constanța o să fie începutul liniștii pentru mine, soțul meu și copiii noștri, după ani în care am strâns din dinți pentru o casă a noastră. În loc de liniște, m-am trezit cu neamurile instalate peste noi, fără măsură, fără rușine și fără să mai țină cont că și eu sunt om. Când am pus, în sfârșit, limite și i-am rugat să plece, toată familia m-a făcut egoistă, iar de atunci mă întreb dacă omul mai are voie să-și apere propria casă.