Cel mai mic copil al meu locuiește acum cu mine în timp ce urmează facultatea. Trebuie să muncesc din greu pentru a-l susține și pentru a acoperi taxele de școlarizare. O sursă suplimentară de venit pentru mine este pregătirea meselor pentru un serviciu local de catering.
– „Mami, Tati, putem merge azi la Bunica și Bunicul?” a întrebat nerăbdător micuțul Andrei în timp ce ne pregăteam să plecăm de acasă. – „Nu i-am mai văzut de ceva vreme.” – „Vom merge în parc în schimb,” am răspuns ferm. – „Nu știm dacă sunt acasă sau nu. Bunicul ar putea fi la muncă.” Andrei, fiul nostru de trei ani, adora să petreacă timp cu tatăl său.
Dincolo de cartierul suburban se afla un sat mic și pitoresc unde îi plăcea să se plimbe, admirând casele. Era o casă care îi atrăgea atenția în mod deosebit și adesea își imagina cum ar fi să locuiască acolo.
Fiul ei, Filip, a adus-o la noi, ascunzând adevărul că va rămâne permanent. Pe măsură ce zilele treceau, Violeta realiza tot mai mult că s-ar putea să nu mai plece niciodată.
Au trecut 14 ani de când l-am pierdut. De atunci, familia noastră a cunoscut doar tulburări. Alexandru deținea o poziție importantă în Consiliul Local, iar absența lui a lăsat un gol pe care ne-am străduit să-l umplem.
„Cum să nu-mi fie dor de tine, dragul meu? Ești singurul meu fiu și îmi este dor de tine tot timpul.” – „Mamă, am deja treizeci și nouă de ani,” răspunse Eugen.
Trecuseră cinci ani de când mama lui Hailey a murit, iar amintirea ultimei lor întâlniri încă o bântuia. Mama ei stătea în fotoliul preferat, cu părul prins frumos la spate, cu cearcăne întunecate sub ochi, la care toată lumea se obișnuise. Verişoara lui Hailey, Victoria, vizita des și știa totul despre suferințele ei.
Totul se reduce la rivalitate. Ei au nevoie de mai multă atenție din partea părinților, cadouri mai scumpe, dragoste și afecțiune. Și, deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se fac concesii.
Carolina locuiește chiar peste drum. Suntem prietene de mulți ani. Ea știe totul despre mine, iar eu știu totul despre ea. Carolina are trei copii. I-a crescut singură, fără soț. Și-a dedicat viața creșterii copiilor și nu s-a recăsătorit niciodată. Copiii ei trăiesc în diferite părți ale țării și o vizitează rar. Carolina
M-am căsătorit la 20 de ani. Fata pe care am ales-o ca soție era obișnuită, drăguță dar nu uimitoare, veselă și amabilă. Pe scurt, părea o potrivire bună pentru mine—sau cel puțin așa credeam. Curând, s-a născut fiica noastră. La început, mi-a plăcut să fiu soț și tată, dar apoi am început să mă simt neliniștit. Prietenii mei erau tineri și se distrau.
Mulți oameni își fac dușmani când începe o luptă pentru moștenire, dar nu am crezut niciodată că mi se va întâmpla mie. Am un frate mai mic și amândoi locuim în case separate pe care părinții noștri le-au cumpărat pentru noi. Tatăl nostru a murit acum trei ani, iar anul acesta am îngropat-o și pe mama. După înmormântare, fratele meu a început să vorbească despre casa mea.
Bunicul a murit și el. Relațiile mătușii Delia nu au funcționat niciodată, așa că s-a dovedit că nu erau bărbați în familia noastră. Mama și mătușa mea au muncit din greu pentru a face față cheltuielilor.
