Am 67 de ani și simt că mă pierd printre umbrele singurătății. Copiii mei nu vor să locuiesc cu ei, iar refuzul lor mă doare mai mult decât aș fi crezut vreodată. Povestesc această luptă interioară, sperând că nu sunt singura care se întreabă dacă mai are un loc în propria familie.
Am crezut mereu că soacra mea, Maria, e stânca pe care mă pot sprijini. Am lăsat-o să aibă grijă de copiii mei, fără să știu cât de mult o apăsa povara. Când am aflat adevărul, totul s-a schimbat între noi și în sufletul meu.
Viața mea liniștită s-a schimbat radical când fiica mea, Marta, s-a întors acasă după divorț, împreună cu fetița ei. Am crezut că o ajut, dar am ajuns să fiu bona, bucătăreasa și sponsorul familiei. Povestea mea este despre limite, sacrificiu și regăsirea propriei voci.
După ce sora mea, Zoey, s-a căsătorit cu William, au început să-și caute propria locuință, fără ajutor financiar din partea părinților. William, crescut de bunica lui, Lillian, nu dorea să o deranjeze pe aceasta, mai ales că avea o relație distantă cu mama sa, Alexa. Tensiunile au crescut când Lillian a decis să se mute cu ei, simțindu-se tot mai mult ca o povară.
