Mă numesc Mariana și povestea mea începe într-o seară ploioasă, când fiica mea, Ana, a venit acasă cu ochii roșii de plâns, spunându-mi că vrea să se mărite cu Radu. Am încercat să-i explic că e prea tânără, că viața nu e doar despre dragoste și fluturi în stomac, dar n-a vrut să mă asculte. Acum, când o văd copleșită de griji și responsabilități, mă întreb dacă n-ar fi trebuit să lupt mai mult pentru ea.
Am crescut cu vorbele mamei răsunându-mi în minte, că nu sunt „prea frumoasă”. Ani de zile am trăit cu sentimentul că nu voi fi niciodată suficientă, până când am învățat să mă văd cu alți ochi. Povestea mea este despre durerea cuvintelor, despre transformare și despre cum am găsit curajul să mă iubesc.
Mă numesc Mariana și, la 62 de ani, încă mă întreb dacă dragostea mai are rost după ce ai trecut prin atâtea. Povestea mea e despre cum am ajuns să nu mai cred în căsătorie, deși am crescut cu visul unei familii perfecte. Între dezamăgiri, presiuni sociale și dorința de libertate, am învățat să mă regăsesc pe mine însămi.
După opt ani de căsnicie și trei copii, viața mea ca mamă cu normă întreagă este departe de a fi simplă. Între responsabilitățile zilnice și presiunile soțului meu, mă simt prinsă într-o capcană a așteptărilor nerealiste. Într-o seară, o ceartă aprinsă a scos la iveală adevăruri dureroase despre relația noastră.
