Mă numesc Irina și am crezut mereu că dacă dăruiești totul, vei primi la fel înapoi. Povestea mea e despre sacrificii neobservate, familie dezbinată și prietenii care s-au stins încet, lăsându-mă să mă întreb dacă timpul și dragostea oferite chiar se mai întorc vreodată. La final, am rămas cu o întrebare care mă macină: cât de mult din noi putem dărui fără să ne pierdem cu totul?
Într-o zi de naștere petrecută în singurătate, rememorez cum am ajuns aici: de la bucuria copilăriei la dezbinarea familiei și prăbușirea viselor. Povestesc despre prietenii pierduți, certurile dintre părinți și încercările mele de a găsi sens într-o lume care pare să mă fi uitat. Poate că nu sunt singura care simte că, uneori, viața se transformă într-o cameră goală, unde ecoul propriilor gânduri e singurul companion.
Am împărtășit odată dragostea pentru literatură prin lungi convorbiri telefonice și întâlniri de weekend. Dar de un an, ea a dispărut din viața mea. „Sunt copleșită de muncă, poate data viitoare,” era refrenul ei constant.
