Povestea mea începe într-o bucătărie mică din Ploiești, unde, la 48 de ani, am realizat că nu am trăit niciodată cu adevărat pentru mine. Am fost mereu mama, soția, fiica, mereu la dispoziția altora, fără să-mi pun vreodată întrebarea: cine sunt eu, de fapt? Acum, când copiii au plecat și casa e goală, mă lupt să-mi găsesc propriul drum și să înțeleg dacă nu cumva e prea târziu.
Într-o zi care ar fi trebuit să fie a mea, am realizat că nu mai am pe nimeni care să-mi spună „La mulți ani”. Povestesc despre prăpastia dintre ce-am fost și ce-am ajuns, despre prietenii pierduți, familia destrămată și visele care s-au risipit în cenușa unei vieți trăite la marginea unui oraș de provincie. Poate nu sunt singura care simte că, uneori, tăcerea e cel mai greu cadou.
Mă numesc Radu și am crescut într-un orășel de provincie unde arta era privită ca o pierdere de vreme. Povestea mea este despre lupta cu neînțelegerea celor dragi, despre încercarea de a-mi găsi locul într-o lume care nu mă accepta așa cum sunt și despre curajul de a-mi urma visul, chiar și atunci când totul părea pierdut. Am descoperit că uneori inspirația vine din cele mai neașteptate locuri, iar drumul spre sine e presărat cu sacrificii și revelații dureroase.
Sunt Adeline, o profesoară pensionară dintr-un orășel de provincie, care a decis să-și schimbe viața după zeci de ani de căsnicie. Am ajuns să-mi dau seama că liniștea și libertatea mea valorează mai mult decât aparențele sau așteptările celorlalți. Povestea mea este despre curaj, vinovăție și prețul pe care îl plătești când alegi să fii sincer cu tine însăți.
Am crescut într-o casă mică dintr-un orășel de provincie, prinsă între tăcerea apăsătoare a mamei și izbucnirile de furie ale tatălui meu. Descoperirea unei pensule vechi, ascunsă printre amintirile bunicului, mi-a dat curajul să încerc să mă exprim, chiar dacă familia mea nu mă înțelegea. Povestea mea este despre lupta de a-mi găsi vocea și locul într-o lume care părea să nu mă vadă.
