Am crescut cu o mamă care a sacrificat totul pentru noi, iar eu și sora mea, Irina, am trăit mereu cu sentimentul că nu am știut niciodată cum să-i arătăm cât de mult înseamnă pentru noi. Povestea mea este despre încercarea de a sparge zidul tăcerii, despre conflicte de familie, regrete și dorința de a repara ceea ce părea iremediabil. Întrebarea care mă bântuie: oare am făcut destul cât timp am avut ocazia?
Primul salariu este un moment de referință care marchează tranziția de la adolescență la maturitate. Pentru tânărul Andrei, la începutul anilor 1960, a fost un moment de mândrie și recunoștință. A decis să-și ofere primele câștiguri mamei sale, Maria, ca un gest sincer. Decenii mai târziu, o descoperire neașteptată readuce acest act de dragoste în prim-plan, dar nu cu rezoluția la care s-ar putea spera.
Recent, i-am spus norei mele, Victoria, că aș aprecia un simplu mulțumesc pentru ajutorul oferit în îngrijirea copiilor. Ea a fost surprinsă și a răspuns: „De ce ar trebui să-ți mulțumesc? Doar îți supraveghezi nepoții. Trebuie să o faci.”
Mama mea nu mai este printre noi, și nici femeia care m-a ajutat să-mi găsesc drumul și să navighez prin viața în marele oraș.
Mihai și Bianca au petrecut ani de zile gândindu-se cum să-i mulțumească în mod corespunzător mamei lor, Cristina, pentru dedicarea și sacrificiul ei neclintit. Cristina, o mamă singură, a muncit neobosit la un mic restaurant local dintr-un orășel românesc pentru a-și întreține copiii. În ciuda oboselii și a provocărilor cu care s-a confruntat, dragostea Cristinei pentru copiii ei nu a cunoscut limite. Această poveste explorează călătoria fraților de a-și exprima recunoștința, o călătorie marcată de dragoste, reflecție și o întorsătură neașteptată.
