Sunt Radu și am trăit mereu la marginea atenției, dar niciodată nu m-am simțit mai singur decât atunci când am încercat să cer ajutor. Povestea mea începe cu o ceartă banală cu vecinii, dar se transformă într-o luptă cu indiferența, prejudecățile și propriile mele temeri. Poate că mulți dintre voi ați trecut pe lângă cineva ca mine fără să știți cât de mult are nevoie de o vorbă bună.
Într-o seară ploioasă, am izbucnit în fața doamnei Popescu, vecina mea bolnavă, spunându-i că nu mai pot fi omul ei de încredere pentru orice nevoie. Povestea mea este despre epuizare, vinovăție și limitele bunătății într-o lume în care familia uită de cei bătrâni. M-am luptat cu propriile mele granițe, cu judecata celor din jur și cu întrebarea dacă am făcut destul.
Totul a început într-o seară ploioasă, când familia mea s-a trezit din nou cu musafiri neanunțați la ușă. Am încercat ani de zile să fiu gazda perfectă, dar oboseala și frustrarea s-au adunat, iar răbdarea mea a ajuns la limită. Povestea mea e despre granițele personale, presiunea socială și curajul de a spune „nu” chiar și celor dragi.
În urmă cu un an, vecinul meu în vârstă, domnul Popescu, a suferit o cădere gravă care l-a lăsat în mare parte imobilizat la domiciliu. Fiul său, Andrei, locuiește în cealaltă parte a țării și vizitează rar din cauza serviciului solicitant și a familiei tinere. Fără altcineva la care să apeleze, domnul Popescu m-a chemat frecvent pentru ajutor.
