Mama mea, Gabriela, nu a urmat studii superioare, un fapt pe care tatăl meu, George, nu l-a lăsat niciodată să fie uitat. Eram o familie unită, locuind împreună cu bunicii mei într-un mic oraș. Când aveam șase ani
Pe măsură ce fiicele noastre au crescut, eu și soțul meu, Radu, am oftat ușurați, gândindu-ne că cele mai grele vremuri erau în urmă. Aveam două fiice, Victoria și Elena, și viața fusese o luptă continuă. Amândoi lucram ore lungi la o fabrică locală, câștigând doar suficient pentru a ne descurca. Ne mândream că le-am asigurat fetelor noastre o școală bună, comparabilă cu cele frecventate de copiii din familii mai înstărite. Ne-am refuzat multe conforturi pentru a ne asigura că Victoria și Elena aveau ceea ce le trebuia. Dar pe măsură ce au crescut, respectul pe care îl așteptam în schimb părea să dispară.
Părinții lui Andrei au lipsit de la nunta lui. La 35 de ani, Andrei a refuzat ferm să-i invite. Soția lui, Ana, a încercat să-l convingă, dar fără succes.
A fost întotdeauna un elev de nota zece, dar nu prin intelect sau cunoștințe pure. În schimb, a folosit viclenia pentru a-și fermeca profesorii. Fie că era vorba de ajutorul acordat la curățenia clasei sau de ridicarea cărților căzute, știa cum să devină indispensabil.
„Au trecut doi ani de când fiica mea, Ioana, a încetat să mai comunice cu mine. Ea postează poze pe rețelele sociale și păstrează legătura cu prietenii, dar nu mă sună sau nu îmi scrie. Ioana, acum adultă, are o fiică de doi ani, Sofia, și un soț, Andrei. Locuiesc în propriul lor apartament. Am avut întotdeauna standarde înalte pentru mine și pentru ceilalți, iar Ioana nu a fost o excepție. A fi un părinte strict a fost filozofia mea…”
