Sunt Mirela și am crescut-o pe Ana ca pe propria mea fiică, dar la nunta ei nu am fost invitată. Povestea mea este despre durerea respingerii, despre sacrificii nevăzute și despre întrebările care nu-și găsesc răspuns. Încerc să înțeleg unde am greșit și dacă iubirea oferită vreodată poate fi cu adevărat uitată.
În ciuda rugăminților sale sincere, o mamă se vede repetat exclusă din vacanțele de familie. Eforturile ei de a construi o relație mai bună cu copiii săi par să treacă neobservate.
Mi-am dat seama că nu m-a iubit niciodată suficient pentru a fi tatăl copiilor mei. După ce prietena mea apropiată, sora mea
– „Mamă, trebuia să vii săptămâna viitoare,” a răspuns Ion, căscând zgomotos. „Ne-am fi pregătit, te-am fi luat de la gară…” – „Da, acum,” a tremurat Maria. –
Când fiicele noastre au crescut, eu și soțul meu am crezut că, în sfârșit, putem răsufla ușurați. Am avut două fiice de întreținut și a fost greu. Amândoi lucram într-o fabrică, câștigând foarte puțin, așa că trebuia să economisim la tot. Eram mândră că copiii mei mergeau la o școală care nu era mai prejos decât copiii părinților bogați. Am sacrificat totul pentru ca fiicele noastre să aibă ce le trebuia.
