Mi-am dedicat viața creșterii fiicei mele, asigurându-mă că are toate oportunitățile pentru a reuși. A crescut, s-a mutat și și-a întemeiat propria familie. Acum, tăcerea din partea ei este asurzitoare și mă întreb dacă am fost uitată.
Când am decis să ofer nepoatei mele un prețios obiect de familie, fiul meu a întrerupt orice comunicare. Aceasta este o dilemă cu care se confruntă mulți vârstnici în România. Sunt un bărbat de 76 de ani care a acceptat faptul că fiul meu poate nu va înțelege niciodată intențiile mele. Am doi copii, o fiică de 48 de ani și un fiu de 52 de ani.
Relația mea cu socrul meu a fost mereu un echilibru delicat. Este un om decent—muncitor, direct și susținător. Cred că mă respectă. Totuși, există un aspect al personalității sale pe care îl găsesc provocator: tendința sa de a se supăra ușor. Mi-a luat ceva timp să înțeleg acest lucru. La începutul căsniciei mele, am învățat pe calea grea.
Bunicul meu spunea povești de necrezut, convins de propria sa legendă. Credea că este tatăl, prietenul și vecinul perfect, dar realitatea era cu totul alta.
Pe punctul de a începe un nou capitol al vieții, o tânără a fost lovită de o tragedie devastatoare care i-a schimbat viitorul pentru totdeauna. În loc să-și urmeze visele, a fost nevoită să plângă moartea prematură a celor mai apropiați prieteni, care erau ca o familie pentru ea.
Bunul ei simț părea să dispară de fiecare dată când venea vorba de ce spuneau oamenii. Această trăsătură a ei m-a frustrat, ofensat și descurajat mereu să mă deschid față de ea.
Când o prietenă a invitat pe toată lumea la o petrecere cu mâncare la comun, a subliniat clar că fiecare ar trebui să aducă un fel de mâncare. Cu toate acestea, un invitat a venit cu mâna goală și a adus un plus neașteptat, ceea ce a dus la o seară stânjenitoare și dezamăgitoare.
Mă regăsesc în această poveste. Mama soțului meu locuia și ea în România. Împlinea 60 de ani și am decis să o vizităm de ziua ei. Soțul meu a sunat-o din tren.
Nu înțeleg de ce trebuie să muncești atât de mult în grădină. Am putea să plantăm doar iarbă și să ne relaxăm acolo. De ce să ne complicăm cu o grădină de legume?
Bunul ei simț părea să dispară de fiecare dată când venea vorba de ce spuneau oamenii. Această trăsătură a ei m-a frustrat, ofensat și descurajat mereu să mă deschid față de ea.
Mă regăsesc în această poveste. Mama soțului meu locuia și ea în România. Împlinea 60 de ani și am decis să o vizităm de ziua ei. Soțul meu a sunat-o din tren.
Mă simt prins între ciocan și nicovală: fratele meu și soția mea. Se pare că, indiferent de decizia pe care o iau, va fi dificil. Poate că împărtășirea acestei povești mă va ajuta să găsesc o claritate.
