Îmi aduc aminte perfect clipa în care am înțeles că viața mea nu mai are cale de întoarcere: aveam șaisprezece ani, un test pozitiv în mână și un băiat care mi-a spus rece că nu e problema lui. De atunci, am trăit între rușine, nopți nedormite, școală, plânsetul copilului meu și privirile grele ale oamenilor care știau doar să judece. Dacă n-ar fi fost bunica mea, nu știu sincer dacă aș mai fi avut puterea să merg mai departe până în ziua în care ai mei au început, în sfârșit, să mă vadă din nou ca pe fiica lor.