Am pierdut legătura cu copiii mei după ce am decis să ne mutăm din orașul natal, iar conflictele dintre mine și soția mea au lăsat răni adânci. Mă lupt cu vinovăția și dorul, încercând să găsesc calea spre inimile lor, deși fiecare încercare pare să mă aducă mai aproape de disperare. Povestea mea este despre regret, speranță și curajul de a cere iertare, chiar și atunci când pare imposibil.
Am scris această poveste ca pe o confesiune, pentru că sufletul meu nu mai poate duce singur povara distanței dintre mine și copiii mei. După ce am decis să ne mutăm cu toții din orașul natal la București, totul s-a schimbat: relațiile s-au răcit, iar conflictele dintre mine și soțul meu, Doru, au lăsat urme adânci în sufletele lor. Acum, încerc să găsesc drumul înapoi spre inimile lor, dar nu știu dacă mai există cale de întoarcere.
Crescând, ne certăm adesea cu părinții noștri, petrecând timp în dispute și ținând ranchiună. Mai târziu, regretăm că nu am petrecut suficient timp împreună, că nu am pus suficiente întrebări și că am ratat momente prețioase.
