Sunt o femeie trecută de șaizeci de ani, retrasă din activitate, care trăiește singură într-un apartament vechi din București. După ce nepoata mea, Ilinca, a aruncat fără să mă întrebe o cutie plină cu amintiri de familie, între noi s-a așternut o tăcere grea și dureroasă. Povestea mea este despre pierderi, neînțelegeri între generații și încercarea de a găsi un limbaj comun când totul pare pierdut.
Sunt Maria, am 64 de ani, iar viața mea de familie se destramă după 40 de ani de căsnicie cu Ilie. În noaptea de Revelion, când copiii ne-au lăsat câinele și au plecat să petreacă, Ilie mi-a spus că vrea să viziteze mormintele părinților lui. Nu mi-am imaginat că acea noapte va fi începutul sfârșitului pentru noi.
Sunt Zoia, asistentă medicală într-un spital din București. Povestesc despre doamna Constanța, o pacientă vârstnică, și despre felul în care vizita fiicei sale, Mirela, a scos la iveală răni vechi, neînțelese și dureroase. Povestea lor m-a făcut să mă întreb cât de mult contează prezența celor dragi atunci când suntem vulnerabili.
Mă numesc Maria și am aproape 70 de ani. De doi ani, fiica mea, Ana, nu mi-a mai dat niciun semn de viață, iar tăcerea ei mă apasă în fiecare zi. Povestea mea este despre dor, vinovăție și speranța că, într-o zi, vom putea vorbi din nou ca mamă și fiică.
Am trăit douăzeci de ani alături de bărbatul pe care l-am iubit din liceu, crezând că nimic nu ne poate despărți. Când el a plecat, lumea mea s-a prăbușit, iar încercarea de a-mi reconstrui viața alături de altcineva m-a făcut să realizez că uneori singurătatea e mai sinceră decât o a doua căsnicie. Povestea mea e despre curajul de a rămâne fidelă propriei inimi, chiar și atunci când toți ceilalți cred că ar trebui să merg mai departe.
Am ajuns să bat la ușa propriilor mei copii, cerând adăpost, doar ca să fiu refuzată. În acele nopți reci, singurătatea și disperarea m-au împins spre rugăciune și am descoperit o forță pe care nu știam că o am. Povestea mea este despre trădare, regăsire și puterea credinței atunci când totul pare pierdut.
Mă numesc Victor și, deși am crescut trei copii cu toată dragostea și speranța din lume, bătrânețea m-a găsit singur, într-un azil. Povestea mea e despre iluzii, sacrificii și dezamăgiri, dar și despre întrebarea care mă bântuie în fiecare seară: oare am greșit undeva ca tată? Viața mi-a arătat că uneori, timpul e singurul care ne spune dacă am crescut copiii așa cum trebuie.
Sunt Mariana, mama unui băiat de 32 de ani care încă locuiește cu noi, iar fiecare zi e o luptă între speranță și disperare. Îmi privesc fiul, Radu, cum se izolează tot mai mult, iar frigiderul gol pare să reflecte golul din sufletul nostru. Între certuri cu soțul meu și încercările disperate de a-l ajuta pe Radu să-și găsească drumul, mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe parcurs.
Sunt Maria și povestea mea începe în ziua în care fiul meu, Radu, a încetat să-mi mai răspundă la telefon. Între mine și nora mea, Irina, s-a ridicat un zid de neîncredere și tăcere, iar familia noastră s-a destrămat sub greutatea orgoliilor și a neînțelegerilor. Acum mă întreb dacă mai există cale de întoarcere sau dacă am pierdut pentru totdeauna legătura cu singurul meu copil.
Sunt Irina și, de luni bune, biroul meu a devenit refugiul meu. Acasă, soțul meu, Radu, nu mă mai vede, nu mă mai ascultă, iar fiecare seară petrecută la muncă e o încercare de a evita o realitate care mă doare. Povestea mea e despre fuga de acasă, despre lipsa de respect și despre întrebarea dacă merită să lupți pentru ceva ce pare deja pierdut.
După o viață dedicată copiilor mei, mă trezesc la bătrânețe copleșită de singurătate și întrebări fără răspuns. Între zidurile reci ale apartamentului, încerc să înțeleg unde am greșit și de ce dragostea mea nu a fost suficientă pentru a-i ține aproape. Povestea mea este despre sacrificiu, așteptări neîmplinite și dorința arzătoare de a fi din nou văzută și iubită.
La 70 de ani, mă simt tot mai singură și simt că sunt o povară pentru fiica mea, Irina, care are propria ei familie. Povestea mea este una despre dorința de a aparține, despre vinovăție și despre lupta cu propriile gânduri într-o lume care pare să nu mai aibă loc pentru mine. Împărtășesc trăirile mele sincere, cu speranța că nu sunt singura care simte astfel și că poate cineva va găsi un strop de alinare în cuvintele mele.
