Am crescut într-un sat mic din Moldova, unde fiecare zi era o luptă între datorie și vis. Povestea mea este despre curajul de a pleca, despre vinovăția față de familie și despre regăsirea propriei voci într-un oraș străin. Între dorul de acasă și libertatea nou-descoperită, am învățat că fericirea nu se găsește niciodată acolo unde o cauți prima dată.
Am crescut la țară, într-o familie unde tăcerea era adesea confundată cu respectul. Întoarcerea acasă a însemnat mereu pentru mine un amestec de vinovăție, revoltă și dorință de apartenență. De data asta, am decis să spun ce simt cu adevărat, chiar dacă asta a însemnat să zgudui liniștea aparentă a familiei noastre.
În plus, trebuie să am grijă de curte, să hrănesc animalele, să aduc apă de la fântână și să aprind soba… Când vine familia în vizită, totul trebuie adus din pivniță.
Decizia a fost luată! „Mă mut la țară,” a spus Elena, ținând un set de chei. „Mi-am vândut apartamentul și am cumpărat o casă.” Victor a rămas încremenit cu gura deschisă și cu furculița în mână: „Mamă, glumești?” „Nu glumesc,” a zâmbit soacra. „Tatăl tău m-a părăsit, s-a plictisit de tot. Așa că am decis să o iau de la capăt. În plus, nepoții…”
Ca o fată care a crescut la țară, îmi este greu să recunosc, dar nu suport tot aerul proaspăt, liniștea și treburile nesfârșite. De data aceasta, am decis să vorbesc.
Ioana, o mamă dedicată dintr-un mic oraș din România, a crezut întotdeauna în valoarea muncii asidue și a autosuficienței. Împreună cu soțul ei, Bogdan, au administrat o fermă modestă, cultivând propriile legume și crescând găini. Ei le-au insuflat copiilor lor, Mihai și Sofia, importanța contribuției la treburile gospodăriei și aprecierea roadelor muncii lor. Totuși, o revelație surprinzătoare din partea copiilor i-a făcut pe Ioana să se întrebe despre eficacitatea abordării sale parentale.
