Mă numesc Tania și de zece ani trăiesc sub controlul financiar strict al soțului meu, Radu. Povestesc cum fiecare zi a devenit o luptă pentru demnitate, cum am ajuns să mă simt captivă în propria casă și cum am găsit curajul să cer ajutor. Sper ca mărturia mea să deschidă ochii altora sau să le dea puterea să schimbe ceva în viața lor.
Într-o noapte de vară, am fugit cu copiii mei din calea violenței soțului, sperând că părinții mă vor primi. În loc de alinare, am găsit uși închise și priviri reci, iar acea noapte mi-a schimbat pentru totdeauna încrederea în familie. Povestea mea e despre curaj, dezamăgire și regăsirea propriei voci.
Într-o noapte de vară, fiica mea, Irina, a venit acasă plângând, mărturisind că soțul ei, Cătălin, a amenințat-o. Din acea clipă, frica s-a cuibărit în sufletul meu și am simțit că nu mai am putere să lupt. Povestesc cum am încercat să-mi salvez copilul dintr-o relație toxică și cum credința m-a ajutat să găsesc speranță acolo unde nu mai vedeam nicio ieșire.
Totul a început cu o ceartă la masa din bucătărie, când am aflat că soțul meu, Sorin, ascundea datorii uriașe de la cămătari. Am fost pusă în fața unei alegeri imposibile: să rămân alături de el și să risc siguranța copiilor sau să fug, lăsând în urmă tot ce am construit împreună. Povestea mea este despre frică, curaj și întrebarea dacă sângele apă nu se face chiar și atunci când familia devine cel mai mare risc.
Mă numesc Irina și am trăit doisprezece ani într-o căsnicie în care controlul, banii și frica mi-au dictat fiecare zi. Am tăcut pentru copii, sperând că Radu se va schimba, dar fiecare zi aducea doar mai multă durere și neputință. În cele din urmă, a trebuit să aleg: să rămân pentru familie sau să încerc să găsesc libertatea pentru mine și copiii mei.
Viața mea părea perfectă din exterior, dar în spatele ușilor închise trăiam sub controlul strict al soțului meu, Rareș. Ani de zile am tăcut, de teamă să nu pierd totul, până când am găsit curajul să mă ridic împotriva tăcerii și să-mi revendic libertatea. Aceasta este povestea drumului meu spre lumină, printre minciuni, compromisuri și speranță.
Într-o noapte rece de februarie, am fugit cu copiii mei dintr-o casă care nu mai era un refugiu, ci o temniță. Am sperat că familia mea mă va primi, dar am găsit doar uși încuiate și priviri reci. Povestea mea este despre curaj, dezamăgire și despre cum am învățat să mă ridic singură, chiar și atunci când lumea întreagă părea să-mi întoarcă spatele.
Din prima zi de căsnicie, am trăit pentru soțul meu, crezând că sacrificiul e dovada supremă de iubire. Ani la rând am tăcut, am acceptat controlul și umilința, până când am simțit că nu mai exist. Povestea mea e despre curajul de a mă regăsi și despre prețul libertății într-o lume care încă judecă femeia ce îndrăznește să spună ‘ajunge’.
În acea noapte, când soțul meu m-a dat afară și am dormit pe scara blocului, am simțit că lumea mea se prăbușește. Povestea mea este despre o familie românească, despre rușinea și presiunea de a păstra aparențele, despre violența domestică și despre curajul de a alege libertatea. Am învățat că, uneori, trebuie să ajungi la pământ ca să poți vedea cerul.
Într-o noapte rece de noiembrie, am fugit cu copiii mei dintr-o casă plină de violență, sperând să găsim adăpost la prietena mea, Ana. Însă ușa ei a rămas închisă, iar eu, cu inima frântă și copiii tremurând lângă mine, am fost nevoită să caut un nou drum. Povestea mea e despre curaj, disperare și întrebarea care mă bântuie: există oare un loc sigur pentru cei ca noi?
Mă numesc Agneta Popescu și vă voi spune cum am pierdut-o pe cea mai bună prietenă a mea din cauza violenței domestice, cum am trăit cu vinovăția și frica ani la rând, și cum, după mult timp, am găsit curajul să o caut și să o ajut să se regăsească. Prin scene obișnuite din București, de la autobuze aglomerate la apartamente sufocante, m-am confruntat cu propriile limite și cu întrebarea: poți salva pe cineva care nu vrea să fie salvat? Povestea mea e o încercare de a înțelege unde se termină responsabilitatea unui prieten și unde începe cea a familiei sau a societății.
Într-o noapte rece de toamnă, am fugit cu copiii mei din casa în care frica devenise normalitate. Am sperat că prietena mea cea mai bună, Irina, mă va primi, dar soțul ei, Radu, ne-a închis ușa în față. Pe scara blocului, între disperare și speranță, am înțeles cât de greu e să fii mamă singură într-o lume care întoarce privirea.
