„Nu-ți face griji, încă nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că fiica ta a decis să trăiască pe cont propriu”

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva. Nu te speria, nu s-a întâmplat nimic rău. Doar că… am decis să mă mut singură.

Cuvintele Anei au căzut peste mine ca o ploaie rece într-o zi de vară. Stăteam la masa din bucătăria noastră mică, cu fața de masă înflorată și ceaiul aburind între palme, când telefonul a vibrat. Vocea ei era calmă, dar simțeam în spatele liniștii o furtună pe care nu o puteam cuprinde.

— Cum adică singură? Dar cu Vlad ce faci? Am întrebat, încercând să-mi țin glasul ferm, deși inima îmi bătea nebunește.

— Vlad… nu mai merge. Am încercat, mamă, dar nu mai pot. Nu vreau să intru în detalii acum. Vreau doar să știi că sunt bine și că am nevoie să fiu pe cont propriu o vreme.

Am rămas cu telefonul la ureche, privind pe geam spre curtea noastră pustie. Soțul meu, Ion, tăia lemne în spate, fără să știe că lumea noastră tocmai se schimbase. M-am ridicat încet și am ieșit afară.

— Ce-ai pățit, Marioara? Ce față ai? m-a întrebat Ion, ștergându-și fruntea cu mâneca.

— Ana… s-a despărțit de Vlad. Vrea să stea singură.

Ion a rămas nemișcat câteva clipe, apoi a izbucnit:

— Asta-i nebunie! Ce-i cu tineretul ăsta? Nu mai știu să rabde nimic! Pe vremea noastră…

— Lasă-mă, Ion! Nu e momentul acum! am strigat mai tare decât mi-aș fi dorit. M-am întors în casă și am început să plâng în hohote, cu capul în palme.

Toată noaptea n-am putut dormi. Mă gândeam la Ana copil, la felul în care îmi cerea să-i fac codițe înainte de școală, la serile când venea acasă cu genunchii juliți și ochii plini de lacrimi pentru că se certase cu prietenele. Mereu am fost acolo să o ridic. Dar acum? Cum să o ajut când nici nu știam ce simte cu adevărat?

Dimineața următoare am sunat-o din nou.

— Ana, vino acasă câteva zile. Hai să vorbim față în față.

— Mamă, nu pot acum. Am găsit o garsonieră mică și trebuie să mă mut. Nu vreau să vă fac griji…

— Prea târziu pentru asta, i-am răspuns amar.

Ion a început să bombăne prin casă:

— Dacă era băiat, nu făcea așa ceva! Fetele astea din ziua de azi cred că pot totul singure…

M-am enervat:

— Nu e vina ei! Poate Vlad n-a fost ce trebuia! Poate are nevoie de spațiu! Tu n-ai avut niciodată curajul să pleci când ți-a fost greu!

S-a lăsat liniștea între noi. Am simțit cum distanța dintre mine și Ion crește odată cu cea dintre mine și Ana. Fiecare trăgea într-o parte diferită: el spre trecut, eu spre fiica mea, ea spre viitorul ei necunoscut.

În sat au început bârfele. Vecina Ileana m-a întâmpinat la poartă:

— Am auzit că fata ta s-a despărțit… Vai de capul nostru! Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mă sufoc. De ce contează atât de mult ce spune lumea? De ce trebuie ca fericirea copilului meu să fie judecată după ochii altora?

Într-o seară, Ana m-a sunat plângând:

— Mamă… mi-e frică. E prima dată când stau singură. Blocul e rece, vecinii nu-mi răspund la salut… Dar știu că trebuie să fac asta pentru mine.

Mi-am înghițit lacrimile și i-am spus:

— Sunt aici pentru tine oricând ai nevoie. Nu contează ce zice lumea sau tata. Tu contezi.

După ce am închis, Ion m-a privit lung:

— O să se întoarcă plângând acasă. O să vezi tu.

Dar eu nu eram sigură. Poate Ana era mai puternică decât credeam noi toți.

Au trecut săptămâni în care am vorbit zilnic la telefon. Îmi povestea despre jobul ei stresant din oraș, despre singurătatea care uneori o apăsa ca o piatră pe piept, dar și despre micile bucurii: o cafea băută pe balcon dimineața, o carte bună citită seara.

Într-o duminică a venit acasă. Era schimbată: mai slabă, dar cu ochii mai limpezi ca niciodată.

— Mamă… îți mulțumesc că nu m-ai judecat. Știu că nu e ușor pentru voi aici la țară să acceptați deciziile astea…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă.

Ion a venit la masă tăcut. După prânz, i-a spus Anei:

— Să știi că nu mi-a plăcut ce-ai făcut. Dar dacă tu crezi că e mai bine așa… e viața ta până la urmă.

Ana l-a privit cu recunoștință și i-a zâmbit timid.

Seara am rămas singură pe prispă și m-am gândit: oare cât curaj trebuie să ai ca să-ți iei viața în mâini când toți din jur te trag înapoi? Oare noi, părinții, știm vreodată când e momentul să-i lăsăm pe copiii noștri să zboare?