Între milă și vină: Povestea unei mame care și-a pierdut fiul, dar a câștigat o lecție
— Nu pot să cred, Cătălin! Ai distrus totul pentru… pentru ce? Pentru o aventură?
Vocea mea răsuna în bucătăria mică, unde abia mai încăpeam amândoi. El stătea cu ochii în pământ, iar eu simțeam cum mi se rupe sufletul. Era băiatul meu, dar nu-l mai recunoșteam.
— Mamă, nu e așa cum crezi… Eu și Irina ne iubim. Cu Ana nu mai mergea de mult.
— Nu mai mergea? Ai doi copii mici! Cum să nu mai meargă? Ai încercat măcar?
Cătălin a tăcut. Știam că nu încercase. Știam că s-a lăsat purtat de valul unei pasiuni care nu avea cum să dureze. Dar ce puteam face? Să-l cert? Să-l alung? Să-l apăr pe el sau pe Ana, nora mea pe care o iubeam ca pe propria fiică?
Totul s-a întâmplat atât de repede. Într-o zi, Cătălin mi-a spus că vrea să divorțeze. A doua zi, Ana plângea la mine în brațe, cu copiii dormind în camera alăturată. Am simțit atunci că lumea mea se prăbușește. Am crescut într-o familie unde divorțul era rușine, unde femeia înghite orice pentru copii. Dar Ana nu era ca mama mea. Ana avea demnitate.
— Doamnă Rodica, nu pot să-l opresc dacă nu mă mai iubește. Dar vă rog… nu mă judecați pe mine pentru alegerile lui.
M-am simțit mică, vinovată. Poate că eu l-am crescut așa pe Cătălin. Poate că i-am spus prea des că merită totul, că e special, că femeile trebuie să-l înțeleagă mereu. Poate că am greșit.
Au trecut luni de zile de când nu mi-am văzut nepoții. Ana s-a mutat la părinții ei în Ploiești, iar Cătălin era prea ocupat cu noua lui iubire ca să se gândească la copii. Eu rămăsesem singură într-un apartament cu pereți reci și tăcere apăsătoare.
Într-o zi, am strâns curajul și am sunat-o pe Ana.
— Ana, te rog… Lasă-mă să-i văd pe Vlad și pe Ilinca. Mi-e dor de ei ca de aer.
A tăcut mult timp la telefon. Am auzit-o suspinând.
— Doamnă Rodica… Nu știu dacă e bine pentru ei acum. Sunt confuzi, întreabă mereu de tatăl lor… Nu vreau să-i răscolesc mai tare.
— Te rog… Sunt bunica lor. Nu am nicio vină pentru ce a făcut Cătălin.
— Știu… Dar nici eu n-am avut vreo vină și tot am pierdut totul.
M-au durut cuvintele ei ca niște ace în inimă. Am plâns toată noaptea. M-am gândit la mama mea, la cum ar fi reacționat ea. Ar fi spus: „Lasă, mamă, timpul le rezolvă pe toate.” Dar timpul nu rezolvase nimic pentru mine.
Cătălin venea din ce în ce mai rar pe la mine. Irina nu mă suporta; spunea că sunt prea băgăcioasă, că îl țin pe loc. Într-o seară, după ce au plecat supărați de la mine, am rămas singură cu o sticlă de vin și cu pozele vechi ale familiei.
— Ce-ai făcut cu viața ta, Rodica? — m-am întrebat cu voce tare.
Am început să scriu scrisori Anei și copiilor. Le povesteam despre copilăria lui Cătălin, despre cum era el mic și bun, despre cum îi făceam clătite duminica dimineața. Le trimiteam pachete cu haine și jucării, sperând că într-o zi Ana va ceda.
Într-o dimineață de toamnă, am primit un mesaj scurt: „Puteți veni duminică să-i vedeți.”
Am plâns de fericire. M-am dus la Ploiești cu sufletul la gură și cu brațele pline de cadouri. Vlad m-a privit suspicios, Ilinca s-a ascuns după fusta mamei ei. Am stat pe covor și le-am citit povești, iar Ana ne privea din ușă, obosită dar împăcată.
La plecare, Ana mi-a spus:
— Nu vreau să vă rănesc, dar trebuie să înțelegeți: copiii au nevoie de stabilitate. Dacă Cătălin nu vine să-i vadă, nu pot compensa eu totul.
Am dat din cap și am simțit din nou rușinea aceea amară. Mi-am promis că nu voi mai încerca să-l apăr pe Cătălin niciodată.
În lunile care au urmat, am început să mă apropii de Ana mai mult decât de propriul meu fiu. Îi duceam copiii la grădiniță când ea avea ture lungi la spital (era asistentă medicală). Îi ascultam grijile și îi spuneam povești despre vremurile când eram tânără și credeam că dragostea ține o viață.
Cătălin a dispărut încet din viețile noastre. Irina l-a părăsit după un an; el a încercat să se întoarcă la Ana, dar era prea târziu. Copiii îl priveau ca pe un străin.
Într-o seară, Vlad m-a întrebat:
— Bunico, tu îl mai iubești pe tati?
Am simțit un nod în gât.
— Da, puiule… Dar uneori oamenii fac greșeli mari și trebuie să învețe din ele.
Acum am 62 de ani și mă uit în urmă cu regret și cu speranță. Am pierdut un fiu așa cum îl știam eu, dar am câștigat o noră puternică și doi nepoți minunați. M-am întrebat adesea: unde am greșit ca mamă? Poate că fiecare dintre noi poartă o vină tăcută pentru alegerile celor dragi.
Oare putem vreodată repara cu adevărat ceea ce s-a rupt în familie? Sau trebuie doar să învățăm să iubim altfel?