Unchiule, ar fi trebuit să fii acolo pentru mine

— Unchiule, pot să intru? vocea Ilincăi tremura, iar umbrela îi atârna neglijentă de braț. Ploua cu găleata afară, iar eu tocmai mă pregăteam să închid televizorul și să mă retrag în dormitor. Am deschis larg ușa și am făcut un pas înapoi, lăsând-o să intre.

— Sigur, Ilinca. Ce s-a întâmplat? Am încercat să par calm, dar inima îmi bătea nebunește. Nu venea niciodată la mine fără motiv. De obicei mă suna doar când avea nevoie de bani sau de o mașină care s-o ducă undeva. Dar acum părea altfel.

S-a așezat pe canapea, udă leoarcă, și a început să-și frământe mâinile. Am adus un prosop și i l-am pus pe umeri.

— Unchiule… nu știu cu cine altcineva să vorbesc. Mama nu mă ascultă, tata e mereu plecat… și tu… tu ai fost mereu ocupat cu ale tale.

M-am simțit ca un copil prins cu minciuna. Da, fusesem ocupat. Cu serviciul, cu divorțul meu, cu grijile mele. Dar nu era vina ei că eu nu știam să fiu acolo când avea nevoie.

— Sunt aici acum, Ilinca. Spune-mi ce te apasă.

A oftat adânc și a început să plângă în hohote. Am stat lângă ea, fără să spun nimic. Uneori tăcerea e cel mai bun răspuns.

— Unchiule… sunt însărcinată. Și nu știu ce să fac.

Mi s-a tăiat respirația. Ilinca avea doar 19 ani. O știam copilul acela vesel care venea la mine în vacanțe, care râdea la glumele mele proaste și mă ruga să-i spun povești despre bunici. Acum era o femeie tânără, speriată și singură.

— Știe cineva?

— Nu… doar tu. Nici măcar Vlad nu știe încă. Mi-e frică să-i spun. Mi-e frică de reacția tuturor.

Am simțit cum mă apasă vinovăția. Dacă aș fi fost mai prezent în viața ei, poate ar fi avut curajul să vorbească mai devreme cu cineva. Poate nu s-ar fi simțit atât de singură.

— Ilinca, orice ai decide, sunt aici pentru tine. Nu trebuie să treci singură prin asta.

A ridicat privirea spre mine și am văzut în ochii ei o speranță firavă.

— Chiar? Nu o să mă judeci?

— Nu e treaba mea să judec. E treaba mea să te ajut.

A zâmbit slab și s-a sprijinit de umărul meu. Am stat așa minute bune, ascultând ploaia care bătea în geamuri.

— Mi-e frică, unchiule. Mi-e frică să-i spun mamei. O să țipe la mine, o să spună că am distrus tot ce a visat pentru mine.

Mi-am amintit de propria mea mamă, cum reacționa la orice greșeală a mea cu reproșuri și țipete. Poate de aceea am fugit mereu de responsabilitate, inclusiv de responsabilitatea de a fi un unchi prezent.

— Știu că e greu. Dar trebuie să-i spui. Nu poți duce povara asta singură.

A dat din cap încet.

— Poți să vii cu mine? Să fii acolo când îi spun?

Am simțit un nod în gât. Era prima dată când îmi cerea ceva atât de personal.

— Da, Ilinca. Vin cu tine.

A doua zi dimineață am mers împreună la părinții ei. Mama Ilincăi, sora mea, era deja nervoasă că venisem neanunțați.

— Ce s-a întâmplat? De ce sunteți amândoi aici la ora asta?

Ilinca tremura vizibil. I-am luat mâna în a mea.

— Mama… trebuie să-ți spun ceva important…

Sora mea a început imediat:

— Ce ai mai făcut? Iar ai luat note proaste? Sau ai cheltuit banii pe prostii?

Ilinca a izbucnit în plâns și i-a spus adevărul printre sughițuri. Sora mea a rămas fără cuvinte câteva secunde, apoi a început să țipe:

— Cum ai putut? Cum ai putut să-mi faci una ca asta? Știi ce o să zică lumea? Știi ce rușine ne-ai adus?

Am intervenit:

— Nu e momentul pentru reproșuri! Ilinca are nevoie de sprijinul nostru acum, nu de judecată!

Sora mea s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată.

— Tu vorbești? Tu care n-ai fost niciodată aici când am avut nevoie?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Avea dreptate. Fusesem absent din viața lor ani întregi.

— Ai dreptate… Dar vreau să repar ce pot acum.

A urmat o discuție lungă și dureroasă, plină de lacrimi și reproșuri vechi. La final, Ilinca era epuizată, dar parcă mai ușoară.

În zilele care au urmat am încercat să fiu acolo pentru ea: am mers împreună la medic, am vorbit despre opțiuni, am stat nopți întregi povestind despre viață și alegeri grele.

Am realizat cât de mult contează prezența unui adult care nu judecă, ci ascultă. Și cât de mult rău poate face absența celor dragi atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.

Acum, când scriu aceste rânduri, Ilinca e încă nesigură pe viitorul ei, dar știe că nu mai e singură. Iar eu încerc să fiu unchiul pe care l-ar fi meritat mereu.

Mă întreb: câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât rău face lipsa noastră? Cât valorează o vorbă bună spusă la timp? Poate dacă am fi mai atenți unii cu alții, n-ar mai exista atâta singurătate în familiile noastre.