Datoria care ne-a despărțit: Povestea unei familii românești

— Nu pot să cred că iar vorbim despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce stăteam la masa din bucătărie, mâinile strânse în jurul unei cești de ceai rece.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, obosiți. — E mama mea, Ana. Nu putem să le cerem mereu banii ăia. Au trecut cinci ani. Nici nu mai știu dacă îi mai au.

Am simțit cum mă ia cu frig. Cinci ani de când le-am dat aproape tot ce aveam pus deoparte. Banii aceia erau pentru viitorul nostru, pentru Maria, fetița noastră care abia se născuse atunci. Îmi amintesc perfect ziua aceea: Madalina, soacra mea, a venit la noi plângând, cu palmele tremurânde.

— Ana, Vlad, nu știu ce să mă fac… Vila de la Sinaia are nevoie urgentă de reparații la acoperiș. Dacă nu facem ceva acum, se duce totul pe apa sâmbetei! N-avem de unde să luăm bani… Poate ne puteți ajuta voi?

Am privit atunci către Vlad. Știam cât ține la părinții lui. Știam și cât țin ei la casa aceea de vacanță, moștenire de la bunicul lui Vlad. Am oftat și am spus „Da”, fără să mă gândesc prea mult. Erau banii mei de concediu maternal și economiile noastre de nuntă. Dar erau familie.

Au trecut luni, apoi ani. La început, Madalina promitea că ne va da banii înapoi „cât de curând”. Apoi a început să evite subiectul. La fiecare Crăciun sau Paște, când mergeam la ei la masă, simțeam o tensiune în aer. Tata-socru, domnul Ion, făcea glume stânjenitoare despre „banii tinerilor” și „investițiile în familie”.

Între timp, Maria a crescut. Am vrut să-i cumpărăm o bicicletă nouă, dar am renunțat – nu ne permiteam. Am vrut să renovăm camera ei, dar iarăși am amânat. Fiecare leu pe care îl cheltuiam mă făcea să mă gândesc la banii dați socrilor.

Într-o seară, după ce Maria a adormit, am izbucnit:

— Vlad, tu chiar nu vezi? Ne-au folosit! Nici măcar nu mai aduc vorba despre bani! Parcă nici n-ar fi existat datoria asta!

Vlad a tăcut mult timp. — Ana, sunt părinții mei… Nu pot să le cer banii ca unui străin. Știi cât au muncit pentru casa aia? Dacă n-o reparau atunci, o pierdeau.

— Dar noi? Noi pentru cine muncim? Pentru cine strângem?

A doua zi dimineață, Madalina m-a sunat. Vocea ei era veselă:

— Ana dragă, nu vrei să veniți weekendul ăsta la Sinaia? Am terminat de renovat terasa! E superb acum!

Mi-am mușcat buza ca să nu răbufnesc. — Mulțumim, dar avem alte planuri.

În acea seară am avut o discuție aprinsă cu Vlad.

— Eu nu mai pot așa! Nu pot să mă prefac că totul e bine! Banii aceia erau ai Mariei! Ai noștri! Și ei se bucură de vacanțe și terase noi!

Vlad a ridicat tonul pentru prima dată:

— Ana! Ajunge! Nu vreau să-mi pierd familia din cauza banilor!

— Dar familia mea? Familia noastră? Nu contează?

Au urmat zile reci între noi. Maria simțea tensiunea și mă întreba mereu:

— Mami, de ce ești tristă?

Nu puteam să-i spun adevărul. Nu puteam să-i spun că bunicii ei au ales confortul lor în locul viitorului ei.

Într-o duminică am mers totuși la Sinaia. Casa arăta impecabil. Madalina ne-a întâmpinat cu zâmbet larg:

— Vedeți ce frumos e acum? Parcă nici nu mai e aceeași casă!

Am privit-o în ochi și am întrebat direct:

— Madalina, când credeți că ne veți putea returna banii?

S-a înroșit brusc și a început să se bâlbâie:

— Ana… dragă… știi cum e… viața e grea… Dar uite ce frumos e aici! Suntem toți împreună!

Vlad m-a tras deoparte și mi-a șoptit printre dinți:

— Te rog, nu acum…

Am plecat devreme în acea zi. În mașină am plâns în tăcere.

Seara aceea a fost momentul în care am simțit că m-am rupt de familia lui Vlad. Nu mai eram „noi”. Eram eu și sacrificiul meu.

Au trecut luni până când Vlad a venit într-o seară cu o hotărâre:

— Ana… M-am gândit mult. Hai să iertăm datoria. Să nu mai vorbim niciodată despre asta. Poate așa ne liniștim sufletul.

L-am privit lung. — Tu poți? Eu nu pot. Simt că dacă iertăm asta, iertăm orice lipsă de respect față de noi și față de Maria.

Vlad a oftat și a ieșit din cameră.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: oare cât valorează liniștea într-o familie? Merită să ierți orice pentru pace sau unele răni nu se vindecă niciodată? Voi ce ați face în locul meu?