Cutia din pivniță: Povestea nespusă a bunicului meu

— Nu mai sta acolo ca o statuie, Ilinca! Hai, termină odată cu sortatul ăsta, că nu avem toată ziua la dispoziție!

Vocea mamei răsuna din capul scărilor, răgușită și grăbită, ca și cum fiecare minut petrecut în casa bunicului Gheorghe ar fi fost o povară. Eu stăteam pe podeaua rece a pivniței, cu genunchii la piept, privind la cutia veche de lemn pe care o găsisem ascunsă sub niște saci cu cartofi uscați. Mâinile îmi tremurau ușor. Bunicul murise acum două săptămâni, iar eu încă nu reușisem să plâng. Poate pentru că nu știam dacă aveam ce să plâng: toată copilăria mea fusese o succesiune de priviri tăioase și tăceri apăsătoare din partea lui.

— Vin imediat, mamă! am strigat, dar vocea mi-a ieșit stinsă.

Am tras cutia spre mine. Era grea și acoperită de praf. Pe capac era scris cu creion chimic: „Nu deschide dacă nu ești pregătit să afli adevărul.” Am râs amar. Bunicul și dramatismul lui! Dar ceva din mine s-a încordat. Am deschis încet capacul, iar un miros de hârtie veche și tutun m-a izbit.

Înăuntru erau scrisori legate cu sfoară, fotografii alb-negru, o insignă ruginită și un carnețel cu coperți roase. Am luat prima scrisoare la întâmplare. Era adresată „Dragă Maria”. Maria fusese bunica mea, moartă cu mult înainte să mă nasc eu. Am citit cuvintele tremurânde ale bunicului: „Iartă-mă că nu pot să-ți spun totul. Poate într-o zi vei înțelege de ce am făcut ce-am făcut.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am continuat să citesc, una după alta, scrisorile. Povestea care se desfășura sub ochii mei era complet diferită de imaginea pe care o aveam despre bunicul. În tinerețe fusese activist într-un sindicat muncitoresc din Galați, fusese arestat în ’87 pentru că organizase o grevă la șantierul naval. Fusese bătut, umilit și forțat să semneze că va colabora cu Securitatea. Nu semnase niciodată.

— Ilinca! Ce faci acolo? De ce nu răspunzi?

Mama coborî scările nervoasă, dar când mă văzu cu ochii în lacrimi și cutia în brațe, se opri brusc.

— Ce-ai găsit acolo?

I-am întins una dintre fotografii: bunicul tânăr, cu ochii aprinși, ținând un steag improvizat pe care scria „Dreptate pentru muncitori!”. Mama a luat fotografia cu mâini tremurânde.

— N-am știut niciodată… a șoptit ea.

Am continuat să răscolesc prin cutie. Am găsit o scrisoare netrimisă către tatăl meu, în care bunicul îi cerea iertare pentru că nu reușise niciodată să-i spună cât de mult îl iubește. „Nu știu să arăt dragostea altfel decât muncind și tăcând”, scria el. „Mi-e teamă că am pierdut tot ce era important.”

Mama s-a așezat lângă mine pe podea. Pentru prima dată în viață am simțit că suntem două ființe egale, unite de aceeași durere și aceeași uimire.

— De ce nu ne-a spus niciodată nimic? am întrebat-o.

— Poate pentru că așa era lumea atunci. Oamenii nu vorbeau despre suferință. O îngropau adânc…

Am găsit și carnețelul: era jurnalul bunicului din perioada detenției. Am citit pagini întregi despre foame, frig și frică. Despre colegii lui care dispăruseră peste noapte. Despre cum își promitea în fiecare zi că dacă va ieși viu de acolo, nu va mai avea încredere în nimeni niciodată.

Am simțit cum fiecare rând mă lovește ca un pumn în piept. Toată răceala lui, toată distanța… nu erau decât scuturi împotriva lumii care îl trădase.

— Ilinca, trebuie să vezi ceva, mi-a spus mama după ce a citit câteva pagini din jurnal.

A scos din buzunar o fotografie veche pe care nu o văzusem niciodată: bunicul ținându-mă în brațe când eram bebeluș, zâmbind larg. Era singura dovadă că fusese vreodată fericit lângă noi.

— Poate că a încercat să ne protejeze de tot ce a trăit el…

Am stat mult timp acolo, pe podeaua rece a pivniței, citind împreună poveștile unui om pe care crezusem că-l cunosc. Când am ieșit la lumină, lumea părea altfel. Parcă și casa bunicului era mai caldă.

În zilele următoare am început să vorbesc cu mama despre lucruri despre care nu vorbisem niciodată: despre fricile noastre, despre greșelile părinților noștri, despre cum e să crești într-o familie unde iubirea e mereu ascunsă după uși închise.

Am decis să păstrez cutia și să-i spun povestea mai departe. Să nu mai lăsăm tăcerile să ne despartă.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu imaginea incompletă a celor dragi? Câte povești nespuse zac încă în pivnițele sufletelor noastre?