Nopți fără somn și miros de ciorbă: Povestea unei femei care a ales să nu mai tacă

— Nu mai pune sare, Maria! Ți-am spus de o mie de ori că-mi place ciorba mai fadă! vocea lui Marian răsuna în mintea mea, chiar dacă acum nu mai era aici. Mă uit la mâna mea tremurândă, ținând lingura de lemn deasupra oalei. E trecut de miezul nopții și n-am somn. De fapt, n-am mai dormit bine de luni întregi, de când am plecat din apartamentul nostru din Drumul Taberei și m-am mutat în garsoniera asta mică, cu pereți subțiri și vecini curioși.

Mirosul de leuștean plutește în aer, dar nu reușește să acopere amintirile. Îmi amintesc perfect prima noapte când l-am cunoscut pe Marian, la ziua Anei, colega mea de la contabilitate. Era atât de atent, îmi aducea mereu paharul cu vin și mă făcea să râd cu glumele lui despre șefi. „Ești cea mai frumoasă femeie din încăpere”, mi-a șoptit atunci. Și eu l-am crezut. Toate prietenele mele îl admirau. Mama era încântată: „În sfârșit ai găsit și tu un băiat serios!”

Dar serios nu era. Sau poate era prea serios cu altele. Prima dată când am simțit că ceva nu e în regulă a fost după nuntă, când a început să vină târziu acasă. „Am rămas peste program”, spunea el, dar eu simțeam mirosul de parfum străin pe cămașa lui. Am tăcut. Am zis că poate exagerez, că sunt geloasă fără motiv. Dar apoi au început certurile. Pentru orice: pentru sare, pentru ciorbă, pentru că nu găseam telecomanda.

— Maria, tu nu vezi că nu ești bună de nimic? Cine te-ar mai lua dacă te-aș lăsa? mă întreba el cu voce joasă, aproape șoptită, dar cu ochii aceia reci care mă făceau să tremur.

Am început să mă ascund în bucătărie. Găteam ore întregi doar ca să nu-l aud cum bombăne la televizor sau cum vorbește la telefon cu „colegii”. Într-o seară, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-e dor de tine, abia aștept să te văd.” Am simțit cum mi se taie picioarele. L-am confruntat, iar el a râs:

— Ești nebună! E doar o prietenă! Ai grijă ce spui!

După ce m-a făcut să plâng ore întregi, a venit cu flori și mi-a spus că mă iubește. Și eu l-am crezut din nou. Pentru că așa facem noi, femeile: ne agățăm de fiecare firicel de speranță.

Dar lucrurile s-au agravat. A început să ridice vocea tot mai des. Să lovească ușa cu pumnul. Să arunce farfurii. Într-o seară, m-a împins atât de tare încât am căzut peste masa din sufragerie. M-am ridicat încet și m-am uitat la el: „Nu mai pot.”

A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la sora mea, Loredana. Ea m-a primit fără întrebări, doar m-a strâns în brațe și mi-a spus: „Ești acasă aici.” Dar nici acolo n-am găsit liniștea. Mama mă suna zilnic:

— Maria, nu poți să-ți lași bărbatul! Ce-o să zică lumea? O să rămâi singură toată viața!

Tata nici nu voia să audă de divorț. „În familia noastră nu s-a pomenit așa ceva!”

Am stat luni întregi între două lumi: una în care eram fata ascultătoare care nu-și dezamăgește părinții și alta în care eram femeia care voia să trăiască fără frică.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Marian. Scrisul lui mare și apăsat: „Îmi pare rău. Hai acasă.” Am plâns ore întregi cu scrisoarea în mână. Loredana a venit lângă mine:

— Maria, dacă te întorci la el, o să fie la fel sau mai rău. Nu merită.

Dar vocea mamei răsuna în capul meu: „O femeie trebuie să-și țină familia unită.”

Am ales să rămân singură. Să-mi caut un apartament mic, să-mi iau un job nou la o firmă micuță din Militari și să încerc să mă regăsesc. Dar nopțile sunt grele. Mă trezesc des cu inima bătând nebunește și cu gândul că poate am greșit.

Azi-noapte am visat că Marian stătea la masa din bucătărie și râdea cu altcineva la telefon. M-am trezit transpirată și am fugit direct la aragaz. Am început să gătesc ciorbă doar ca să-mi ocup mâinile și mintea.

Telefonul sună brusc. E mama.

— Maria, tu chiar nu vrei să vorbești cu el? S-a schimbat, zice că-i pare rău…

— Mamă, te rog… Nu mai pot.

— O să rămâi singură toată viața! Cine te mai ia pe tine?

Închid telefonul și mă privesc în geamul aburit al bucătăriei. Vreau să cred că sunt mai mult decât o soție părăsită sau o fiică dezamăgitoare.

Mâine trebuie să merg la tribunal pentru ultima semnătură la divorț. Mi-e frică și mi-e rușine în același timp. Dar știu că nu mai pot da înapoi.

Mă uit la ciorba care fierbe încet și mă întreb: oare câte femei ca mine stau treze noaptea și se întreabă dacă au făcut bine? Oare cât timp ne trebuie ca să ne iertăm pe noi însene?

Poate că într-o zi o să pot dormi liniștită… Dar până atunci, cine sunt eu fără Marian? Și cât valorează liniștea mea? Poate aveți voi un răspuns…