Prea Bun, Prea Prost: Povestea Mea Despre Bunătate și Limite

— Radu, iar ai uitat să-ți iei pastilele! strigă mama din bucătărie, cu vocea ei răgușită de atâta grijă. M-am oprit în prag, cu mâinile pline de sacoșe pentru vecina de la trei. Am zâmbit obosit, încercând să nu mă las copleșit de reproșuri.

— Le iau imediat, mamă. Dar trebuie să-i duc Irinei laptele, a rămas fără pentru fetiță.

Mama a oftat. — Nu poți să spui niciodată „nu”, Radu. O să te trezești că nu mai ai nimic de dat nici ție.

Avea dreptate, dar nu puteam altfel. Crescusem într-un apartament mic din Drumul Taberei, unde tata ne învățase că „omul bun nu pierde niciodată”. Tata murise devreme, iar eu am rămas stâlpul casei. Am avut grijă de mama bolnavă, de sora mea mai mică, Anca, și de oricine părea să aibă nevoie de ajutor: vecini, colegi, chiar și necunoscuți.

La liceu, eram „băiatul bun la toate”. Când profesorul de matematică avea nevoie de cineva să care manuale, mă ofeream eu. Când colega mea, Maria, plângea după ce se certase cu iubitul, îi aduceam ciocolată și o ascultam ore întregi. Prietenii mei – Vlad, Sorin, Nicoleta, Andreea și Paul – se obișnuiseră să mă sune la orice oră: „Radu, mă ajuți cu tema?”, „Radu, vii cu mine la spital la bunica?”, „Radu, îmi împrumuți 100 de lei până la salariu?”

Nu refuzam niciodată. Simțeam că așa trebuie să fiu ca să fiu acceptat. Dar cu fiecare „da” spus altora, simțeam cum mă pierd pe mine.

Într-o zi de iarnă, când zăpada se așternuse ca o povară peste oraș, am primit un telefon de la Anca. Plângea. — Radu, vino repede! Mama a căzut în baie!

Am lăsat totul baltă și am fugit acasă. Mama era pe jos, cu fața palidă și ochii speriați. Am chemat ambulanța și am stat lângă ea toată noaptea la spital. În timp ce îi țineam mâna, telefonul vibra neîncetat: Vlad avea nevoie să-l ajut cu un proiect urgent la facultate; Nicoleta mă ruga să-i duc niște acte la poștă; Paul voia să-l ascult cum se plânge de iubita lui.

Am răspuns tuturor, încercând să fiu prezent pentru fiecare. Dar când m-am uitat la mama, slăbită și speriată, am simțit pentru prima dată furie: față de mine însumi. De ce nu pot spune „nu”? De ce simt că trebuie să salvez pe toată lumea?

După externare, mama m-a privit lung: — Radu, nu poți trăi viața altora. Dacă nu ai grijă de tine, cine o va face?

Am dat din cap absent. În zilele următoare am continuat să ajut pe toată lumea. Până într-o zi când am clacat. Eram la serviciu – lucram ca operator call-center – când șeful mi-a cerut să rămân peste program. Acceptasem deja să-l ajut pe Sorin cu mutatul și pe Andreea cu niște traduceri. M-am simțit prins ca într-o menghină.

Am ieșit pe hol și am început să plâng. Pentru prima dată în viață mi-am permis să fiu slab. Sora mea m-a găsit acolo și m-a luat în brațe.

— Radu, nu ești singurul care trebuie să rezolve totul. Lasă-i și pe alții să fie acolo pentru tine.

Am încercat să-i urmez sfatul. Am început timid: când Vlad m-a sunat din nou pentru bani, i-am spus că nu pot; când Nicoleta m-a rugat să-i duc pachetul la poștă, am refuzat politicos. Reacțiile lor au fost neașteptate: Vlad s-a supărat și nu mi-a mai vorbit o vreme; Nicoleta mi-a reproșat că „m-am schimbat”.

M-am simțit vinovat, dar și ușurat. Pentru prima dată în viață aveam timp pentru mine: am început să citesc din nou, să ies la plimbare fără grija altora.

Într-o seară, Maria m-a sunat plângând: — Radu, nu mai am pe nimeni! Toți m-au lăsat baltă…

Am ezitat. Apoi i-am spus: — Maria, te ascult cu drag, dar acum am nevoie și eu de cineva care să mă asculte.

A tăcut prelung la telefon. — Nu știam că și tu ai nevoie…

Atunci am realizat cât de mult ascunsesem sub masca bunătății mele: frică de respingere, nevoia de a fi iubit cu orice preț.

Cu timpul, relațiile mele s-au schimbat. Unii prieteni au dispărut; alții au rămas și au început să mă vadă cu adevărat. Am învățat că bunătatea fără limite nu e virtute – e o formă de autoanulare.

Acum mama e mai bine, Anca are propria familie iar eu încerc să fiu bun – dar și drept cu mine însumi.

Mă întreb adesea: Oare câți dintre noi confundăm bunătatea cu frica de a fi singuri? Și câți avem curajul să spunem „nu” fără teamă că vom pierde dragostea celor din jur?