Casa mea, sufletul meu: O poveste despre trădare și iertare în familie

— Mamă, trebuie să înțelegi că nu mai poți sta singură! vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită. Mă uitam la ea, la ochii ei albaștri, atât de asemănători cu ai tatălui ei, dar atât de reci în momentul acela. Aveam 76 de ani și, deși mă simțeam încă tânără în suflet, trupul mă trăda: pneumonia din iarnă mă lăsase slăbită, iar fractura de șold din primăvară mă făcuse prizonieră într-un apartament care odinioară era regatul meu.

— Ioana, nu vreau să fiu o povară pentru nimeni. M-am descurcat singură toată viața. Nu e nevoie să mă mut la voi, am spus încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu e vorba de povară, ci de siguranța ta! a intervenit Vlad, ginerele meu, cu un ton pe care nu-l mai auzisem până atunci. Poate ar trebui să te gândești serios la ce urmează. Casa asta e prea mare pentru tine. Poate ar fi mai bine să o vinzi.

M-am uitat la el lung. Casa mea? Vândută? Parcă mi se tăiase respirația. În acea clipă am simțit că pământul mi se surpă sub picioare. Am clătinat din cap și am încercat să schimb subiectul, dar Ioana a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă, Vlad are dreptate. Ne-am gândit că dacă ai vinde casa, ai putea să stai cu noi fără griji. Am putea chiar să-ți amenajăm o cameră special pentru tine.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu era vorba doar de patru pereți. Era casa în care l-am crescut pe Mihai, băiatul meu care a plecat la București și vine rar acasă. Era casa în care am râs, am plâns, am iubit și am pierdut. Cum să renunț la tot?

În zilele următoare, Ioana a insistat să vin la ei „doar pentru câteva zile”. Am acceptat, mai mult ca să-i liniștesc. În timp ce eram la ei, Vlad părea mereu grăbit, mereu cu ochii pe telefon. Într-o după-amiază, am auzit o conversație ciudată între el și cineva la telefon:

— Da, e liberă acum… Da, are toate actele în regulă… Nu cred că va fi o problemă cu semnătura… O aduc eu la notar.

Mi s-a făcut frig pe șira spinării. Despre ce vorbea? Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. M-am furișat înapoi acasă a doua zi dimineață sub pretextul că uitasem medicamentele. Când am intrat pe ușă, am găsit două persoane necunoscute care făceau poze prin camere.

— Bună ziua! Suntem de la agenția imobiliară. Domnul Vlad ne-a spus că putem veni să evaluăm locuința pentru vânzare.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să tremur și am sunat-o imediat pe Ioana.

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? am urlat printre lacrimi.

— Mamă, nu voiam să te superi… Vlad a zis că e mai bine să rezolvăm totul repede, ca să nu te stresezi tu cu detaliile… Îmi pare rău! a plâns ea la telefon.

Dar Vlad nu a părut deloc afectat când l-am confruntat:

— E spre binele tuturor! Casa aia stă degeaba, iar tu ai nevoie de ajutor. E timpul să gândești practic!

În zilele următoare am refuzat să vorbesc cu ei. Mihai a venit special de la București când a aflat ce s-a întâmplat.

— Mamă, nu trebuie să faci nimic ce nu vrei! Casa e a ta! Dacă vrei, mă mut eu cu tine o perioadă până te pui pe picioare.

Am plâns în brațele lui ca un copil. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit protejată.

Au urmat luni grele: discuții aprinse cu Ioana și Vlad, vizite la notar ca să-mi asigur drepturile, nopți nedormite gândindu-mă dacă nu cumva chiar sunt o povară pentru copiii mei. Vecinii au început să vorbească; unii mă priveau cu milă, alții cu curiozitate.

Într-o seară, Ioana a venit singură la mine:

— Mamă… Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. M-am lăsat influențată de Vlad și de frica de a nu te pierde… Dar tu ești mama mea și vreau să fii fericită, oriunde ai fi.

Am iertat-o atunci, dar rana rămâne. Vlad nu și-a cerut niciodată scuze; din contră, m-a privit mereu ca pe un obstacol în planurile lui.

Acum stau în sufrageria mea luminată de soarele apusului și mă întreb: oare cât valorează o casă față de liniștea sufletului? Și cât de ușor putem pierde totul când cei dragi uită ce înseamnă cu adevărat familia?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați putea ierta o astfel de trădare?